Si cand ma pregateam sa renunt...

Acum cateva zile, intentionam sa renunt la tot: job, proiecte, amorezi, pasiuni, Bucuresti. Tot. Sa renunt la ceea ce am construit de cativa ani incoace, la toate visele indeplinite, la toata munca pe care am depus-o sa ajung unde sunt acum. Dar la tot.
 Mi-as fi dorit sa imi iau lumea in cap si sa mor de foame in adancul padurii, poate asa o sa gasesc catharsys-ul de care imi tot ziceau filosofii trecatori ai vietii mele. Nodul mi se pusese in gat, iar creierul mi-o luase razna, pe coclaurile gri ale subconstientului meu. Stiam ca aberez si eram perfect constienta de absurditatea planului pe care vroiam sa il infaptuiesc. Dar ma macina. Atat de tare si atat de pregnant, incat cortina neagra mi se pusese in fata ochilor, fara sa intrezaresc vreo alta solutie la toate angoasele mele.
Ganduri si comparatii imi treceau prin minte, punandu-mi  lanturi de gat, maini si picioare, strivind aerul pe care si asa cu greu il inhalam. M-am simtit neputincioasa pentru prima data dupa mult timp si ma ofticam pe mine insami pentru ca am lasat sa se intample asta dintr-o data, din senin. Imi venea sa arunc cu toate cuvintele in aer, dar niciun sunet nu brazda eterul din jurul meu. Ca si cum totul ar fi complotat impotriva strigatulului meu urban de eliberare. Ca si cum destinul m-ar fi fortat sa ard pe interior si sa imi parlesc toate nemultumirile nemotivate, ce ma transformau intr-o banala victima.
Pana cand cineva mi-a adus aminte cine sunt. Sunt Crangasha, zicea. Crangasha, cea careia ii pasa si ii face pe toti in jurul ei sa zambeasca. Cea nebuna, care atinge corzi prin neobisnuit si contraste. Cea care da sfaturi si de care oamenii se lipesc repede. Cea care vorbeste despre dragoste si iubire neconditionata, propovaduind echilibrul in randul altora, prin bucatariile prietenilor.  Cea careia nu ii e frica.
Si atunci am realizat ca uneori este nevoie ca cineva sa iti aduca aminte cine esti, in momentul in care mintea ta devine prea ocupata sa plasmuiasca scenarii apocaliptice. Si nefondate. Iar cand cineva face asta, atunci orbirea iti piere si devii din nou constient de cat de norocos esti ca ai oameni frumosi in jurul tau.
Nu vi s-a intamplat niciodata asta?

Eurovision 2013 sau cum sa vomiti carabusi mai repede

Cred ca TVR-ul a facut o mare confuzie anul asta intre Eurovision  si un concurs de franciza, foarte bine pus in scena de tatucii ProTV-isti. Zic asta pentru ca tot ceea ce au incercat sa puna in scena (si au esuat lamentabil) a fost preluat de la "Romanii au talent" si "Vocea": incepand cu ...caravana(serios???!! caravana nationala? pentru ce ?? sa ii adunam pe cei de la X factor si Romanii au talent?) si terminand cu materialele de cacat produse (asa zisele materiale amuzante de making of, adevarate abjectiuni, in care concurentii nu stiau cine sunt cei din juriu)
De Eurovisionu` asta, m-am simtit ca la Poplaca, nu ca as fi fost vreodata acolo, dar probabil ca atmosfera cam tot aia e : se face o ciorba mare, la un foc de tabara, in jurul careia se aduna tot satu`: si Ninel din vale, si tanti Leana Inforata din deal si copiii renascuti ai emisiunilor de la TV-uri concurente. Si cum ciorba nu e ciorba pana nu se imbata cineva , cred ca sablonul asta l-au respectat si aia de la TVR cand au produs tot ambalajul asta sclipicios  de nunta, numit Eurovision. S-au imbatat muci si s-au pus pe munca dupa: de la scenografi, scenaristi, macheuze, operatori, regizori, costumierea. Tatzi. tatzi!! Totul inspre vomiciunea noastra, a putinilor cretini (ma scuzati, dar asa m-am simtit cand am auzit glumele moderatorilor) ramasi sa mai vada care e treaba cu Eurovisionu`. Nici acum, la final, nu m-am prins de ce m-am uitat timp de doua semifinale si o finala la sosiile celor de la ABBA pe scena unui eveniment produs in Romania.

Dar sa revenim: am vazut la Eurovisionul asta. Copii de 16 ani care si-au incercat norocul si au fost lasati sa ajunga in finala. De un juriu exigent. Foarte exigent. Acelasi juriu care a lasat si toata Casa Presei sa le calce pragul (aici din motive de audienta). Acelasi juriu care a mers in alegerile lui pe "experienta, capacitatea de a sustine live o melodie si sound de 2013" (cacat!!), dar nu oricum, ci dand punctaj umflat lui Nanau(Ianau?!?), recte doamnei Elena Carstea (care, din nou, nu inteleg ce cauta aici). Si of course, 0 puncte Luminitei Anghel, ca doar...ce mama ma-sii..a avut o melodie de "cacat"!
 Pai din cate stiu eu, Eurovisionul  nu este un loc unde sa se afirme copilandru` si noneimarii sau future to be neimarii, ci exact cei care au o experienta muzicala solida in spate si care dovedesc ca pot reprezenta onorabil Romania la semifinala europeana mare.  Nu de alta, dar pana mai anul trecut, asta se cauta.
Nu suntem la scouting talente, nu putem trimite in finala oameni care nu au cantat deloc pana acum un an!...si in tot acest an au mai avut doar doua concerte pe scena de tara de la Cucurezeni (iertare, @Ovidiu Buta, pentru folosirea termenului ). Sa ma insel eu oare? Zic asta pentru ca am vazut toti finalistii de la showurile muzicale concurente pe scena cu trei triunghiuri a Eurovisionului romanesc.  Concurenti care au behait si au latrat cum au putut mai bine (sau mai rau), cacati pe ei din cauza  unui public de 30 de persoane (cati erau in platoul TVR-ului). Pai ii apuca aploplexia la show-ul al mare si ii mai aveam si pe constiinta!

***

Lasand asta la o parte, cred ca asta a fost anul in care TVR-ul chiar s-a usurat pe frezele noastre si a pus-o de un film horror in platourile lor, din bani publici. M-a impresionat nespus Camera Verde , la fel ca si modul in care pica lumina pe toate picioarele moderatorilor. Nu pe fatza, ca nu era nevoie.  Asta pentru a nu mai vorbi de cameltoe-ul masculin al unuia dintre moderatori, nemascat de o pereche de pantaloni albi, prea mulati. La fel de mult mi-au placut costumele, rochiile de pitipoance porno ale moderatoarelor, recte de nunta  tiganeasca pentru duduia din Camera Verde care nu era verde. Dar sa nu jignim nuntile tiganesti.
Pasele dintre toti cei 6 implicati (de ce rahat a fost nevoie de 6??) au fost spectaculoase si au facut deliciul creierilor mei deja incretiti dupa 2 semifinale. Hihihi, hahaha, parodie ieftina si basita, prost jucata, care nu a facut decat un mare deserviciu celor de pe scena.
Cel mai tare m-a amuzat echipa de specialisti in online, care ziceau ca romanii sunt atat de incantati de Eurovisionu` asta, ca se uda toti de placere. Hai, nu zau??!?
TVR, ce-ar fi sa externalizati productia pentru Eurovisionu` urmator?

Ma (pre)schimb

Schimbarea nu e niciodata problema, ci faptul ca oamenii nu o percep niciodata ca atare. Mereu schimbarea e rea, mereu ii face pe oameni mai de cacat decat erau inainte. Cacat!
Daca am inota intr-un cacat mare pana la gat si brusc ne-am trezi intr-o apa limpede, turcoaz...asta ar deveni problema de nerespirat a vietii noastre, pentru ca  schimbarea care ne-a scos din cotidianul cacacios pe care il inghiteam pana atunci a venit cu neshte necunoscute agatate de ea. Iar noi evident nu mai stim cum sa dealuim cu ele, ca necunoscutele dau mereu batai de cap. Nu ar trebui.
Greseala pe care o facem este ca lasam mintea sa controleze orice detaliu din viata noastra si sa creeze programari. Cum se schimba ceva, cum mintea da din colt in colt, pentru ca nu mai poate asocia acel ceva nou cu nimic altceva din experientele anterioare. Iar aici intervine blocajul ala de cacat, pe care nu stii cum sa il rumegi. Sau de ce sa il rumegi. Sau de ce sa orice cu el, pentru ca nu il simti cum ca ti-ar apartine.
Schimbarea nu e rea insa, pentru ca e singura care iti arata ca evoluezi. Si de indata ce evoluezi, se schimba si perspectivele din jurul tau: oamenii vin, pleaca, schimbi cercurile, schimbi locurile de munca, schimbi metehnele de a gandi, schimbi orice e nevoie de schimbat si inveti din greselile unui trecut plin  de pacate, in ideea ca nu le vei mai repeta pe viitor.
Pentru ca daca nu schimbi...stii ca vei ramane incontinuu blocat intr-un peisaj care nu te mai intelege si nici nu te mai primeste cu bratele atat de deschise precum o facea  inainte. Iar tu nu vrei sa ramai blocat, ci sa te bucuri de propria emancipare, fie ca este langa oameni vechi, fie ca este langa oameni noi.
Atata vreme cat iti stii limitele si iti infranezi entuziasmul, schimbarea e buna. Principiul de actiune este cat se poate de sanatos: burn some, win some. Dar totul cu moderatie. Pentru ca tot cu moderatie vei fi si inteles de ceilalti. Ceea ce e la fel de normal.  :)

"Coae, pai nu facem si noi un Top Gear al nostru?"

Ma intriga si ma intriga atat de tare incercarile disperate ale romanilor de a copia retetele de succes ale altora in materie de TV, incat imi vine sa urlu.. Nu ma refer aici la francize sau licente internationale, ci la porcariile de miscari semi-anonime, motivate de eternul argument:  "trebuie sa aducem ceva nou pe piata". Asta se intampla si cu o emisiune fantasmagorica si la fel de anonima de pe National TV, atat de anonima incat nici nu imi mai aduc amintele numele ei.
Ei bine, cei care produc emisiunea pare-se ca au tras cu ochiul la colegii de la Top Gear si au decratat in cor, cu balele ratingului la gura: "Coae, putem sa facem si noi asta! Aducem o mandarina, filmam din doua camere, cat de greu poate sa fie, frate? Mai punem si un go pro pe undeva si rahat, ii prostim pe astia!"
Si uite asa au ajuns ei sa faca...in opinia lor, o emisie auto, in care au facut cea mai mare prostie...sa fure bucati din scenariile anterioare Top Gear si sa le aplice la nivel de Romanica. M-am trezit uitandu-ma la un race intre un gras pe bicicleta si o masina, pe un traseu stabilit. Bineinteles, pe modelul care ajunge primul?
Acuma, eu nu zic cum ca cei de la Top Gear ar avea copyright pe genul asta de traseu, dar atata vreme cat il marcheteaza intens, bine si profi, nu vad de ce ar incerca niste romanasi sa aplice exact aceeasi reteta pe publicul de aici...care culmea, tot la Top Gear se uita!!
Prosteala asta pe fata, ieftina si plina de rahat urat sau frumos mirositor(depinde de cat de cald era afara cand grasul mergea pe bicicleta) mi se pare jenanta.

Sa o luam faptic, pentru a-i demonstra inutilitatea:

1. Scenaristii de la Top Gear nu vor fi depasiti de niciunul de aici. Nu de alta, dar spiritul si creativitatea le sunt atat de libere, incat nici dracu` nu ii mai prinde din urma. Plus ca sunt platiti al dracului de bine.
2. Scoala lor de TV nu e scoala noastra de TV. Adica, ei cam stiu ce e aia echipa si trag toti la aceeasi caruta
3. Noi nu vom face niciodata prospectii de locatie, storyboard si traiectorii de camere. Nu avem timp, nu de alta.Si nici chef. Si nici nu suntem atat de bine platiti pentru asta.
4. Cand ai niste personaje atat de misto ca cele de la Top Gear, ai rating asigurat (si da, fac rating fara sa bage vreo fatza in prim plan).
5. Research si continut. Plus convertirea limbajului de lemn in ceva fun, dar util.

Si dincolo de orice, Top Gear si-a construit succesul treptat, nu peste noapte. E ditamai brandul, pentru ca au stiut sa isi castige publicul, sa il respecte, sa faca misto de el elegant, dar sa ii dea si informatiile de care are nevoie. Practic, ei au crescut cu publicul lor.
 Asa ca atunci cand ai un original atat de misto, de ce mama Fiatului ai vrea sa creezi o copie ieftina, cu niste papusi vorbitoare (pe baza de arc) care habar nu au despre ce vorbesc si care mai si mananca mici la marginea padurii? Asta pe langa faptul ca mai furi si din scenariile mamutilor alora mari(sau mici, ma rog). Now, how sick is that?
Si o mai faci si inutil, ca pui emisia pe National Tv, ca ratingul sa nu treaca de 0,2. 

Sa ne cacam doar in toaleta, de acum inainte!

Stiu sigur ca la un moment dat, cineva spunea ca am ajuns sa comunicam atat de mult, incat ne intelegem/vorbim din ce in ce mai putin. Inutil de spus ca a avut dreptate, cu atat mai mult cu cat domnul in cauza era si sociolog.
Iar ori de cate ori ma uit pe Facebook, mi se confirma chestia asta odata in plus. Comunicam atat de mult, doar pentru a atinge un necesar al cantitatii de informatii  care trebuie(TREBUIE, pardon!) sa ajunga la ceilalti. Nu pentru ca am vrea sa vorbim deschis, sa rezolvam o problema, sa gasim solutii, sa gasim echilibre interioare. Nu, comunicam doar de dragul de a atinge un numar record al postarilor pe zi, pentru a-i arata lui X-ulescu ca nu suferim dupa el/ea, ca avem mai mult decat vecinul de la 3 si ca ultima vacanta a fost in cel mai misto loc posibil de pe fata pamantului(ce mai conteaza ca a fost facut din banii de pe credit?). Pentru asta comunicam, iar comunicare este, in mod evident, deja peiorativ. Ne place sa ne asumam niste roluri si sa imbracam haine de sablon, care nu sunt croite pentru noi, dar atata vreme cat le vezi la altii, e ok. Incercam cu disperare sa atragem atentia, postand cururi, tzatze, boturi colorate in cele mai hidoase moduri posibile. Vreti sa stiti de ce? Va zic eu de ce.
Pentru ca, de fapt, suntem singuri. In tot universul asta virtual creat de FB si exploatat de mintile noastre inguste, suntem singuri. Foarte singuri. Iar singuratatea te face sa comiti cele mai odioase erori. Ca te vor costa sau nu scump, nici macar nu mai conteaza.
Nu fac pe sfanta cucernica mucenita (whatever that is), sa zic ca eu nu am picat in capcana asta. Hell, i did it over and over again, and over...and over...and over again, pana cand mi-am dat seama de un lucru: expunandu-ma atat de mult, emotional vorbind, lumea virtuala ajungea sa aiba impresia ca ma cunoaste. Ca imi cunoaste trairile, modul de viata, modul de a actiona, ca ma despica nemilos ca pe o vaca si vede tot ce e inauntrul meu. Problema e ca, inainte de a face asta, lumea si-a pus ochelarii de soare, care i-au oferit imagini deformate asupra realitatii. Si pseudo senzatia de a fi importanti, atoatestiutori si categorici in ceea ce ma priveste. Asa ca no more. Eu mi-am invatat lectia.
Acum insa, ma uit pe newsfeed-ul meu si ma ingrozesc de miliardele de trairi care urla si schelalaie pe FB: "mi-e dor de tine", "nu pleca", "nu stii ce ai pierdut", "nu ma parasi", "sunt cu inima franta", "pot sa traiesc si fara tine", toate vin catre tine si parca vor sa te sufoce sau sa te aspire in vartejul lor. Sunt trairi dezolante, depresive, anti-depresive, care vor sa iasa de sub tutela depresiei, nevroze, lipse de chef, lipsite de logica, agresive, violente, you name it. Sunt trairi care ar trebui insa sa ramana intr-o ograda sau, cel mai bine, intr-o mansarda, iar cel care le detine sa ajunga sa se intelegea cu ele sau sa le digere.
Victimizarea asta e...e...pe scurt, calea cea mai sigura de a obtine atentie, iar asta demonstreaza odata in plus cat de singuri suntem.
The world is not a toilet, am realizat eu , nu este cel mai bun loc in care sa cacam idei cacacioase si sa pisam depresii la modul stupid. Si stiti de ce? Ca odata ce le arunci catre altii, trebuie sa fii si mai atent la recul. This can be really bitchin`.