Sa ne cacam doar in toaleta, de acum inainte!

Stiu sigur ca la un moment dat, cineva spunea ca am ajuns sa comunicam atat de mult, incat ne intelegem/vorbim din ce in ce mai putin. Inutil de spus ca a avut dreptate, cu atat mai mult cu cat domnul in cauza era si sociolog.
Iar ori de cate ori ma uit pe Facebook, mi se confirma chestia asta odata in plus. Comunicam atat de mult, doar pentru a atinge un necesar al cantitatii de informatii  care trebuie(TREBUIE, pardon!) sa ajunga la ceilalti. Nu pentru ca am vrea sa vorbim deschis, sa rezolvam o problema, sa gasim solutii, sa gasim echilibre interioare. Nu, comunicam doar de dragul de a atinge un numar record al postarilor pe zi, pentru a-i arata lui X-ulescu ca nu suferim dupa el/ea, ca avem mai mult decat vecinul de la 3 si ca ultima vacanta a fost in cel mai misto loc posibil de pe fata pamantului(ce mai conteaza ca a fost facut din banii de pe credit?). Pentru asta comunicam, iar comunicare este, in mod evident, deja peiorativ. Ne place sa ne asumam niste roluri si sa imbracam haine de sablon, care nu sunt croite pentru noi, dar atata vreme cat le vezi la altii, e ok. Incercam cu disperare sa atragem atentia, postand cururi, tzatze, boturi colorate in cele mai hidoase moduri posibile. Vreti sa stiti de ce? Va zic eu de ce.
Pentru ca, de fapt, suntem singuri. In tot universul asta virtual creat de FB si exploatat de mintile noastre inguste, suntem singuri. Foarte singuri. Iar singuratatea te face sa comiti cele mai odioase erori. Ca te vor costa sau nu scump, nici macar nu mai conteaza.
Nu fac pe sfanta cucernica mucenita (whatever that is), sa zic ca eu nu am picat in capcana asta. Hell, i did it over and over again, and over...and over...and over again, pana cand mi-am dat seama de un lucru: expunandu-ma atat de mult, emotional vorbind, lumea virtuala ajungea sa aiba impresia ca ma cunoaste. Ca imi cunoaste trairile, modul de viata, modul de a actiona, ca ma despica nemilos ca pe o vaca si vede tot ce e inauntrul meu. Problema e ca, inainte de a face asta, lumea si-a pus ochelarii de soare, care i-au oferit imagini deformate asupra realitatii. Si pseudo senzatia de a fi importanti, atoatestiutori si categorici in ceea ce ma priveste. Asa ca no more. Eu mi-am invatat lectia.
Acum insa, ma uit pe newsfeed-ul meu si ma ingrozesc de miliardele de trairi care urla si schelalaie pe FB: "mi-e dor de tine", "nu pleca", "nu stii ce ai pierdut", "nu ma parasi", "sunt cu inima franta", "pot sa traiesc si fara tine", toate vin catre tine si parca vor sa te sufoce sau sa te aspire in vartejul lor. Sunt trairi dezolante, depresive, anti-depresive, care vor sa iasa de sub tutela depresiei, nevroze, lipse de chef, lipsite de logica, agresive, violente, you name it. Sunt trairi care ar trebui insa sa ramana intr-o ograda sau, cel mai bine, intr-o mansarda, iar cel care le detine sa ajunga sa se intelegea cu ele sau sa le digere.
Victimizarea asta e...e...pe scurt, calea cea mai sigura de a obtine atentie, iar asta demonstreaza odata in plus cat de singuri suntem.
The world is not a toilet, am realizat eu , nu este cel mai bun loc in care sa cacam idei cacacioase si sa pisam depresii la modul stupid. Si stiti de ce? Ca odata ce le arunci catre altii, trebuie sa fii si mai atent la recul. This can be really bitchin`.