El si ea: povestea ratata

Ea in camasa lui. E dimineata devreme si isi savureaza cafeaua pe un scaun din metal, tragand cu nesat din prima tigara de dupa seara plina de adrenalina, pe care au consumat-o amandoi cu aceeasi placere. Parul ii este ravasit, iar cearcanele discrete o fac si mai frumoasa in razele delicate ale soarelui timid. Picioarele desculte si fine i se sprijina de un perete zgrunturos, incordandu-se din fiecare fibra.

Deschiderea camasii lasa sa se intrevada pielea pangarita de degetele lui lungi cu numai cateva ore inainte. E ingandurata si se uita pierduta in soarele ce abia se mijeste printre nori. In timp ce gandurile ii alearga haotic prin minte, sufla in cafeaua pe care si-a pregatit-o singura. Pentru ca el doarme. Inca. Nu stie ce sa faca. Daca sa il trezeasca sau nu. Daca sa ii zica sau nu ce simte. E prea devreme. E prea intens. Ii e prea frica. Sinceritatea a facut intotdeauna mai mult rau decat bine. E prea speriata de ceea ce ar putea el zice. E prea speriata ca visul ei sa devina, in sfarsit, realitate. In plus, el e atat de liber si burlac in credinte, incat stie ca nu poate intra cu bocancii in obisnuintele lui. Nu ii poate pune lesa de gat, din senin.

In reluare, isi da camasa lui jos, la care se uita contemplativ cateva secunde. Cu aceeasi lentoare, isi trage hainele pe ea si se uita la el cum doarme, pentru ultima oara. Cu un oftat prelung, iese pe usa, ferm convinsa ca nu il va mai vedea niciodata. 

In spatele ei, usa se inchide violent, iar el se trezeste brusc de zgomotul facut. Speriat, se ridica din pat, alergand catre usa care s-a inchis cu numai cateva secunde in urma. Ar fi vrut ca ea sa nu faca asta, pentru ca i-ar fi placut sa ii vada chipul in fiecare dimineata langa el. Era convins ca ea putea sa il faca sa fie altfel, sa fie cel la care a renuntat acum catva timp. Ar fi vrut sa isi bea cafeaua impreuna, sa se iubeasca nebuneste, sa se certe, sa o arate tuturor, ca e a lui si va ramane a lui. 

Pune mana pe telefon si o suna. Liniste. Prea liniste. Cu un oftat, arunca telefonul si isi promite ca va ramane acelasi burlac pe care il stie toata lumea. Sansa lui de a fi fericit a fugit miseleste, lansandu-l mai gol ca niciodata. 

In cautare de jumatati

Ne mintim singuri. Ne place. Si o facem cu atat de mult masochism, incat ajungem sa credem plasmuirile mintilor noastre bolnave. Asta pentru ca, de mici, am fost invatati ca pentru a ne face un rost in viata, trebuie sa ne unim destinul cu jumatatea de sex opus (sau nu, depinde de caz). Si nu oricare jumatate, ci ACEA jumatate.
Asa ca pentru a gasi aceasta jumatate, ne pierdem mai mult de JUMATATE din viata, cautand un ceva idealist, utopic, care ar trebui sa ne satisfaca setea de absolut emotional. Un cacat, daca ma intrebati pe mine!
Toata presiunea pe care noi insine o punem asupra noastra ajunge intr-un final sa ne distruga sau sa futa orice dezvoltare posibila a unei relatii normale. Plasmuim atat de usor si iluzionam cu o mana atat de sigura, incat realitatea vine din urma si ne da dupa un pumn in stomac, de ne stau matele in loc, si alta nu. Nevoia de a nu mai fi singuri ne racaie atat de mult, incat cu disperare orbecaim dupa un opus care sa ne implineasca in mod absolutist. Da, absolutist.
Fiecare jumatate opusa e un posibil absolutist, pe care noi il vedem ca salvator al problemelor noastre si luator al emotiilor pe care suntem in stare sa le oferim. Dar nu e asa de simplu. Oamenii sunt construiti atat de diferit, incat foarte putini vor raspunde nevoilor noastre absolutiste. Ne anulam reciproc dorintele si ajungem la deziluzii, pentru ca nu am avut maturitatea emotionala necesara sa adaptam persoana contextului si nu invers.
Asta pentru ca noi cautam in celalalt ceea ce ne-au invatat cartile, filmele, parintii, prietenii si experientele anterioare. Cautam ca cel din fata noastra sa fie altfel decat toti ceilalti, inclusiv decat noi. Sa nu fie ca trecutul si sa ia viitorul prin suprindere, dand ofrande prezentului. Din nou, un cacat! Pentru ca asta ajunge sa doara in momentul in care vedem ca cel din fata noastra se topeste incet-incet, pana cand ajunge o infinitezimala mogaldeata inutila, deloc asemanatoare cu ceea ce ne gandeam noi ca va fi.
Personal insa, nu caut absolutul. Caut doar elementul de ponderare, care dimineata sa imi zambeasca, ziua sa se manifeste, iar seara sa imi povesteasca la un pahar de vin cat de misto sau naspa a fost ziua lui. Dar simplitatea relationarii devine atat de complicata atunci cand creierul si presiunea patternului isi baga coada, incat totul se poate fute din primele minute ale unei conversatii, doar pentru ca picioarele nu sunt suficient de lungi, sanii suficient de mari, nasul suficient de mic. Suntem niste mogaldani emotionali, in cacat pana in gat.
 Stiu, nimeni nu a zis ca e usor, iar de asta ma conving cu fiecare experienta care trece, a mea sau a celorlalti. Nu toti suntem norocosi. Nu toti gasim ceea ce cautam, pentru ca intr-adevar comorile nu stau la vedere niciodata.
But one can hope.
Asa ca astia de v-ati gasit, ferice voua! Noi, astialalti, mai putin norocosi, inca orbcaim intr-un absolut...nedefinit de infinit.

Si cand ma pregateam sa renunt...

Acum cateva zile, intentionam sa renunt la tot: job, proiecte, amorezi, pasiuni, Bucuresti. Tot. Sa renunt la ceea ce am construit de cativa ani incoace, la toate visele indeplinite, la toata munca pe care am depus-o sa ajung unde sunt acum. Dar la tot.
 Mi-as fi dorit sa imi iau lumea in cap si sa mor de foame in adancul padurii, poate asa o sa gasesc catharsys-ul de care imi tot ziceau filosofii trecatori ai vietii mele. Nodul mi se pusese in gat, iar creierul mi-o luase razna, pe coclaurile gri ale subconstientului meu. Stiam ca aberez si eram perfect constienta de absurditatea planului pe care vroiam sa il infaptuiesc. Dar ma macina. Atat de tare si atat de pregnant, incat cortina neagra mi se pusese in fata ochilor, fara sa intrezaresc vreo alta solutie la toate angoasele mele.
Ganduri si comparatii imi treceau prin minte, punandu-mi  lanturi de gat, maini si picioare, strivind aerul pe care si asa cu greu il inhalam. M-am simtit neputincioasa pentru prima data dupa mult timp si ma ofticam pe mine insami pentru ca am lasat sa se intample asta dintr-o data, din senin. Imi venea sa arunc cu toate cuvintele in aer, dar niciun sunet nu brazda eterul din jurul meu. Ca si cum totul ar fi complotat impotriva strigatulului meu urban de eliberare. Ca si cum destinul m-ar fi fortat sa ard pe interior si sa imi parlesc toate nemultumirile nemotivate, ce ma transformau intr-o banala victima.
Pana cand cineva mi-a adus aminte cine sunt. Sunt Crangasha, zicea. Crangasha, cea careia ii pasa si ii face pe toti in jurul ei sa zambeasca. Cea nebuna, care atinge corzi prin neobisnuit si contraste. Cea care da sfaturi si de care oamenii se lipesc repede. Cea care vorbeste despre dragoste si iubire neconditionata, propovaduind echilibrul in randul altora, prin bucatariile prietenilor.  Cea careia nu ii e frica.
Si atunci am realizat ca uneori este nevoie ca cineva sa iti aduca aminte cine esti, in momentul in care mintea ta devine prea ocupata sa plasmuiasca scenarii apocaliptice. Si nefondate. Iar cand cineva face asta, atunci orbirea iti piere si devii din nou constient de cat de norocos esti ca ai oameni frumosi in jurul tau.
Nu vi s-a intamplat niciodata asta?

Eurovision 2013 sau cum sa vomiti carabusi mai repede

Cred ca TVR-ul a facut o mare confuzie anul asta intre Eurovision  si un concurs de franciza, foarte bine pus in scena de tatucii ProTV-isti. Zic asta pentru ca tot ceea ce au incercat sa puna in scena (si au esuat lamentabil) a fost preluat de la "Romanii au talent" si "Vocea": incepand cu ...caravana(serios???!! caravana nationala? pentru ce ?? sa ii adunam pe cei de la X factor si Romanii au talent?) si terminand cu materialele de cacat produse (asa zisele materiale amuzante de making of, adevarate abjectiuni, in care concurentii nu stiau cine sunt cei din juriu)
De Eurovisionu` asta, m-am simtit ca la Poplaca, nu ca as fi fost vreodata acolo, dar probabil ca atmosfera cam tot aia e : se face o ciorba mare, la un foc de tabara, in jurul careia se aduna tot satu`: si Ninel din vale, si tanti Leana Inforata din deal si copiii renascuti ai emisiunilor de la TV-uri concurente. Si cum ciorba nu e ciorba pana nu se imbata cineva , cred ca sablonul asta l-au respectat si aia de la TVR cand au produs tot ambalajul asta sclipicios  de nunta, numit Eurovision. S-au imbatat muci si s-au pus pe munca dupa: de la scenografi, scenaristi, macheuze, operatori, regizori, costumierea. Tatzi. tatzi!! Totul inspre vomiciunea noastra, a putinilor cretini (ma scuzati, dar asa m-am simtit cand am auzit glumele moderatorilor) ramasi sa mai vada care e treaba cu Eurovisionu`. Nici acum, la final, nu m-am prins de ce m-am uitat timp de doua semifinale si o finala la sosiile celor de la ABBA pe scena unui eveniment produs in Romania.

Dar sa revenim: am vazut la Eurovisionul asta. Copii de 16 ani care si-au incercat norocul si au fost lasati sa ajunga in finala. De un juriu exigent. Foarte exigent. Acelasi juriu care a lasat si toata Casa Presei sa le calce pragul (aici din motive de audienta). Acelasi juriu care a mers in alegerile lui pe "experienta, capacitatea de a sustine live o melodie si sound de 2013" (cacat!!), dar nu oricum, ci dand punctaj umflat lui Nanau(Ianau?!?), recte doamnei Elena Carstea (care, din nou, nu inteleg ce cauta aici). Si of course, 0 puncte Luminitei Anghel, ca doar...ce mama ma-sii..a avut o melodie de "cacat"!
 Pai din cate stiu eu, Eurovisionul  nu este un loc unde sa se afirme copilandru` si noneimarii sau future to be neimarii, ci exact cei care au o experienta muzicala solida in spate si care dovedesc ca pot reprezenta onorabil Romania la semifinala europeana mare.  Nu de alta, dar pana mai anul trecut, asta se cauta.
Nu suntem la scouting talente, nu putem trimite in finala oameni care nu au cantat deloc pana acum un an!...si in tot acest an au mai avut doar doua concerte pe scena de tara de la Cucurezeni (iertare, @Ovidiu Buta, pentru folosirea termenului ). Sa ma insel eu oare? Zic asta pentru ca am vazut toti finalistii de la showurile muzicale concurente pe scena cu trei triunghiuri a Eurovisionului romanesc.  Concurenti care au behait si au latrat cum au putut mai bine (sau mai rau), cacati pe ei din cauza  unui public de 30 de persoane (cati erau in platoul TVR-ului). Pai ii apuca aploplexia la show-ul al mare si ii mai aveam si pe constiinta!

***

Lasand asta la o parte, cred ca asta a fost anul in care TVR-ul chiar s-a usurat pe frezele noastre si a pus-o de un film horror in platourile lor, din bani publici. M-a impresionat nespus Camera Verde , la fel ca si modul in care pica lumina pe toate picioarele moderatorilor. Nu pe fatza, ca nu era nevoie.  Asta pentru a nu mai vorbi de cameltoe-ul masculin al unuia dintre moderatori, nemascat de o pereche de pantaloni albi, prea mulati. La fel de mult mi-au placut costumele, rochiile de pitipoance porno ale moderatoarelor, recte de nunta  tiganeasca pentru duduia din Camera Verde care nu era verde. Dar sa nu jignim nuntile tiganesti.
Pasele dintre toti cei 6 implicati (de ce rahat a fost nevoie de 6??) au fost spectaculoase si au facut deliciul creierilor mei deja incretiti dupa 2 semifinale. Hihihi, hahaha, parodie ieftina si basita, prost jucata, care nu a facut decat un mare deserviciu celor de pe scena.
Cel mai tare m-a amuzat echipa de specialisti in online, care ziceau ca romanii sunt atat de incantati de Eurovisionu` asta, ca se uda toti de placere. Hai, nu zau??!?
TVR, ce-ar fi sa externalizati productia pentru Eurovisionu` urmator?

Ma (pre)schimb

Schimbarea nu e niciodata problema, ci faptul ca oamenii nu o percep niciodata ca atare. Mereu schimbarea e rea, mereu ii face pe oameni mai de cacat decat erau inainte. Cacat!
Daca am inota intr-un cacat mare pana la gat si brusc ne-am trezi intr-o apa limpede, turcoaz...asta ar deveni problema de nerespirat a vietii noastre, pentru ca  schimbarea care ne-a scos din cotidianul cacacios pe care il inghiteam pana atunci a venit cu neshte necunoscute agatate de ea. Iar noi evident nu mai stim cum sa dealuim cu ele, ca necunoscutele dau mereu batai de cap. Nu ar trebui.
Greseala pe care o facem este ca lasam mintea sa controleze orice detaliu din viata noastra si sa creeze programari. Cum se schimba ceva, cum mintea da din colt in colt, pentru ca nu mai poate asocia acel ceva nou cu nimic altceva din experientele anterioare. Iar aici intervine blocajul ala de cacat, pe care nu stii cum sa il rumegi. Sau de ce sa il rumegi. Sau de ce sa orice cu el, pentru ca nu il simti cum ca ti-ar apartine.
Schimbarea nu e rea insa, pentru ca e singura care iti arata ca evoluezi. Si de indata ce evoluezi, se schimba si perspectivele din jurul tau: oamenii vin, pleaca, schimbi cercurile, schimbi locurile de munca, schimbi metehnele de a gandi, schimbi orice e nevoie de schimbat si inveti din greselile unui trecut plin  de pacate, in ideea ca nu le vei mai repeta pe viitor.
Pentru ca daca nu schimbi...stii ca vei ramane incontinuu blocat intr-un peisaj care nu te mai intelege si nici nu te mai primeste cu bratele atat de deschise precum o facea  inainte. Iar tu nu vrei sa ramai blocat, ci sa te bucuri de propria emancipare, fie ca este langa oameni vechi, fie ca este langa oameni noi.
Atata vreme cat iti stii limitele si iti infranezi entuziasmul, schimbarea e buna. Principiul de actiune este cat se poate de sanatos: burn some, win some. Dar totul cu moderatie. Pentru ca tot cu moderatie vei fi si inteles de ceilalti. Ceea ce e la fel de normal.  :)