Ne mintim singuri. Ne place. Si o facem cu atat de mult masochism, incat ajungem sa credem plasmuirile mintilor noastre bolnave. Asta pentru ca, de mici, am fost invatati ca pentru a ne face un rost in viata, trebuie sa ne unim destinul cu jumatatea de sex opus (sau nu, depinde de caz). Si nu oricare jumatate, ci ACEA jumatate.
Asa ca pentru a gasi aceasta jumatate, ne pierdem mai mult de JUMATATE din viata, cautand un ceva idealist, utopic, care ar trebui sa ne satisfaca setea de absolut emotional. Un cacat, daca ma intrebati pe mine!
Toata presiunea pe care noi insine o punem asupra noastra ajunge intr-un final sa ne distruga sau sa futa orice dezvoltare posibila a unei relatii normale. Plasmuim atat de usor si iluzionam cu o mana atat de sigura, incat realitatea vine din urma si ne da dupa un pumn in stomac, de ne stau matele in loc, si alta nu. Nevoia de a nu mai fi singuri ne racaie atat de mult, incat cu disperare orbecaim dupa un opus care sa ne implineasca in mod absolutist. Da, absolutist.
Fiecare jumatate opusa e un posibil absolutist, pe care noi il vedem ca salvator al problemelor noastre si luator al emotiilor pe care suntem in stare sa le oferim. Dar nu e asa de simplu. Oamenii sunt construiti atat de diferit, incat foarte putini vor raspunde nevoilor noastre absolutiste. Ne anulam reciproc dorintele si ajungem la deziluzii, pentru ca nu am avut maturitatea emotionala necesara sa adaptam persoana contextului si nu invers.
Asta pentru ca noi cautam in celalalt ceea ce ne-au invatat cartile, filmele, parintii, prietenii si experientele anterioare. Cautam ca cel din fata noastra sa fie altfel decat toti ceilalti, inclusiv decat noi. Sa nu fie ca trecutul si sa ia viitorul prin suprindere, dand ofrande prezentului. Din nou, un cacat! Pentru ca asta ajunge sa doara in momentul in care vedem ca cel din fata noastra se topeste incet-incet, pana cand ajunge o infinitezimala mogaldeata inutila, deloc asemanatoare cu ceea ce ne gandeam noi ca va fi.
Personal insa, nu caut absolutul. Caut doar elementul de ponderare, care dimineata sa imi zambeasca, ziua sa se manifeste, iar seara sa imi povesteasca la un pahar de vin cat de misto sau naspa a fost ziua lui. Dar simplitatea relationarii devine atat de complicata atunci cand creierul si presiunea patternului isi baga coada, incat totul se poate fute din primele minute ale unei conversatii, doar pentru ca picioarele nu sunt suficient de lungi, sanii suficient de mari, nasul suficient de mic. Suntem niste mogaldani emotionali, in cacat pana in gat.
Stiu, nimeni nu a zis ca e usor, iar de asta ma conving cu fiecare experienta care trece, a mea sau a celorlalti. Nu toti suntem norocosi. Nu toti gasim ceea ce cautam, pentru ca intr-adevar comorile nu stau la vedere niciodata.
But one can hope.
Asa ca astia de v-ati gasit, ferice voua! Noi, astialalti, mai putin norocosi, inca orbcaim intr-un absolut...nedefinit de infinit.
Asa ca pentru a gasi aceasta jumatate, ne pierdem mai mult de JUMATATE din viata, cautand un ceva idealist, utopic, care ar trebui sa ne satisfaca setea de absolut emotional. Un cacat, daca ma intrebati pe mine!
Toata presiunea pe care noi insine o punem asupra noastra ajunge intr-un final sa ne distruga sau sa futa orice dezvoltare posibila a unei relatii normale. Plasmuim atat de usor si iluzionam cu o mana atat de sigura, incat realitatea vine din urma si ne da dupa un pumn in stomac, de ne stau matele in loc, si alta nu. Nevoia de a nu mai fi singuri ne racaie atat de mult, incat cu disperare orbecaim dupa un opus care sa ne implineasca in mod absolutist. Da, absolutist.
Fiecare jumatate opusa e un posibil absolutist, pe care noi il vedem ca salvator al problemelor noastre si luator al emotiilor pe care suntem in stare sa le oferim. Dar nu e asa de simplu. Oamenii sunt construiti atat de diferit, incat foarte putini vor raspunde nevoilor noastre absolutiste. Ne anulam reciproc dorintele si ajungem la deziluzii, pentru ca nu am avut maturitatea emotionala necesara sa adaptam persoana contextului si nu invers.
Asta pentru ca noi cautam in celalalt ceea ce ne-au invatat cartile, filmele, parintii, prietenii si experientele anterioare. Cautam ca cel din fata noastra sa fie altfel decat toti ceilalti, inclusiv decat noi. Sa nu fie ca trecutul si sa ia viitorul prin suprindere, dand ofrande prezentului. Din nou, un cacat! Pentru ca asta ajunge sa doara in momentul in care vedem ca cel din fata noastra se topeste incet-incet, pana cand ajunge o infinitezimala mogaldeata inutila, deloc asemanatoare cu ceea ce ne gandeam noi ca va fi.
Personal insa, nu caut absolutul. Caut doar elementul de ponderare, care dimineata sa imi zambeasca, ziua sa se manifeste, iar seara sa imi povesteasca la un pahar de vin cat de misto sau naspa a fost ziua lui. Dar simplitatea relationarii devine atat de complicata atunci cand creierul si presiunea patternului isi baga coada, incat totul se poate fute din primele minute ale unei conversatii, doar pentru ca picioarele nu sunt suficient de lungi, sanii suficient de mari, nasul suficient de mic. Suntem niste mogaldani emotionali, in cacat pana in gat.
Stiu, nimeni nu a zis ca e usor, iar de asta ma conving cu fiecare experienta care trece, a mea sau a celorlalti. Nu toti suntem norocosi. Nu toti gasim ceea ce cautam, pentru ca intr-adevar comorile nu stau la vedere niciodata.
But one can hope.
Asa ca astia de v-ati gasit, ferice voua! Noi, astialalti, mai putin norocosi, inca orbcaim intr-un absolut...nedefinit de infinit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?Tare, sa te auda toata lumea:
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.