Schimbarea incepe cu un "multumesc"

Sa stiti ca nu m-am schimbat. Am redevenit eu si inca redevin. In fiecare zi, putin cate putin, pana cand voi ajunge sa ma recunosc in totalitate. Asa cum am fost in primordialul eu. Acela care ulterior a fost supus pervertirii, angoasarii si innabusirii.
 Sunt zambitoare, sunt  feminina, sunt linistita in tot haosul care ma inconjoara. Zambesc si multumesc pentru ceea ce se intampla, pentru oamenii frumosi din jurul meu (chiar si pentru cei mai putin frumosi, de ce sa nu recunosc?), pentru intamplarile de zi cu zi, pentru oportunitatile care se ivesc, pentru raza de soare de dimineata, pentru muzica de meditatie pe care o ascult. Pentru fiecare sunet, gest, miscare, aparitie, prezenta, cuvant frumos. Am inceput sa multumesc, iar asta a adus propria mea recunoastere si implinire. Ceea ce va doresc si voua.

Suferintele devenirii

Da, sufar cand dau aproape tot si nu primesc nimic inapoi, nici macar un zambet. Lucru care ma face sa imi pun intrebari legate de utilitatea ajutorului meu, in primul rand.
Sufar cand prea putini ma intreaba daca sunt ok, iar prea multi ma incarca prin confesiunile lor detaliate.
Sufar cand vad un copil abandonat, un om care nu are ce sa manance, un caine schingiuit si o rautate gratuita, pe care se pare ca nu o mai putem scoate din noi nici cu forcepsul.
Sufar cand lumea judeca si pune etichete, pentru ca inca nu m-am obisnuit cu metehnele ei. Si nici daca o ignor nu e bine.
Sufar cand un prieten sufera, sufar cand mama si tata sufera, sufer cand orice suflet de langa mine are nevoie de ajutor si eu nu pot sa i-l dau.
Sufar cand nu pot sa las lacrimile sa imi curga pe obraz, pentru ca mintea mea continua sa imi spuna ca asta e semn de sensibilitate. Iar asta e rau.
Sufar cand nu mai gasesc iubirea, pe care o caut orbeste. Nici sufletul, pe care cred ca l-am vandut unui vanzator de vise ambulant.
Sufar ca nu imi mai recunosc fata, cand ma uit in oglinda, nici viata, cand ma opresc sa inteleg.
Dar pana la urma, toti avem nevoie de suferintele astea, nu? Ar trebui sa ne faca mai buni si mai frumosi. Uneori stau si ma intreb daca devenirea merita tot chinul asta neintrerupt.

Morbidul din noi

I s-a taiat legatura cu exteriorul. Deodata, ca si cum un fulger ar fi pedepsit teluricul pentru neobrazarea de a se crede divin. Urechile i s-au astupat, gura i s-a umplut de haos, iar ochii s-au zaharisit a neant. Rasuflarea emana gheena si suspine. Mainile strigau dupa libertate, iar picioarele incercau sa nu se impiedice la fiecare pas.
A inceput sa nu ii mai pese: nici de el, nici de ea, nici de ei, pentru ca a inghitit prea mult timp aerul nociv al experientelor si problemelor pe care le toti le aveau si le trimiteau catre ea, catre aceasta aroganta ascultatoare si "rezolvatoare" de probleme suspinate si sughitate.
I-a ras pe toti de jur impreujurul ei si a ales sihastria. Sentimentele s-au anihilat, iar simtirea a murit, asa cum moare speranta la capat de drum. Se saturase sa ii asculte, sa inteleaga, sa accepte, sa ierte, sa asimileze, iar inima ei se ingreunase de atatea experiente care nu ii apartineau.
 Si-a impietrit inima, in semn de protest fata de tot ceea ce lasase sa se nasca si sa creasca in jurul ei. Tarziu si-a dat seama ca nu facuse bine, cand a vazut ca nici macar cele mai frumoase si simple gesturi nu stia sa le aprecieze la justa valoare. De fapt, nu stia sa le aprecieze deloc. Nu mai simtea. Nici in inima, nici in suflet, nici in gat, nici in ochi, nici in urechi. Era o bula, "animata" de praf innegrit, purtat de dorinte negre.
Atunci si-a dat seama ca e singura in fata fulgeratorului destin, ca si-a pierdut calea si ca nu simte ca apartine nici de jos, nici de sus, nici de mijloc. Ca nu isi doreste nimic, ca nu are niciun vis si ca a ramas fara pasiuni. Fara prieteni, fara iubire, fara emotii. Nu era pentru prima oara. Se simtea prinsa intre lumi, dorinte si locuri si nu mai stia ce sa vrea si cum sa ceara.
In avantul si disperarea confruntarii cu neantul, au curs insa primele lacrimi. Se dezghetase. Singura, in fata destinului, si-a dat seama de miicimea sufletului ei. Mai era o sansa. 

Doi oameni. Un inel.

M-am trezit dimineata si l-am surprins ca se uita precupat in telefon, pe partea dreapta a patului. Pusese pe Instagram o poza cu mine dormind si se uita atent la ea, zambind in coltul gurii. Sunt sigura ca aratam oribil in ea, dar nici ca mai conteaza. Era atat de frumos, ravasit si nebarbierit, cu cearcane la ochi, incat nimic nu mai conta. Nimic cu exceptia salbaticiei lui rafinate si a buzelor carnoase. La fel de carnoase ca seara de dinainte. Si de dinainte. Si de dinainte. Inca le mai simt gustul, imi intineaza gura matinal,  la fel ca si parfumul lui aromat, care imi hipnotizeaza simturile de cateva luni incoace. M-am intors somnoros-inchipuita catre el si i-am zambit a buna dimineata, acoperindu-mi fata aspra cu parul. Nu a mers manevra, s-a prins imediat si mi-a dat parul la o parte, fixandu-ma cu ochii. Admirandu-mi lumile interioare si ferestrele sufletului mei fricos. Dezmierdandu-le cu un sarut. Cum numai el stie. Cum numai el poate.
In timp ce ma las purtata de val, recunosc in gand ca e ceva atat de relaxant si degajat la el, ca ma leaga. Imi leaga toata agitatia si ma face sa ma contopesc in linistea lui, in fiecare moment in care se uita la mine, imi ia capul intre maini si imi spune apasat: " Cand o sa intelegi cat de mult te iubesc?" Pana mai ieri, se lovea de aceeasi strangere de buze a mea si de ochii vinovati, care il priveau piezis, cu teama.
 Pentru ca imi este teama. Imi este teama ca ma va lua atat de tare valul si ca ma va scoate din apele mele. El atat de radiant, eu atat de telurica. El atat de alb, eu atat de gri. El atat de calm, eu atat de agitata. Si cu toate astea, ma iubeste. Si-a imprimat intreaga faptura pe mine, m-a infierat cu viciile lui si cu sufletul pe care si l-a intins pe tava, aproape gratuit. M-a facut bolnava de o dependenta, in care si dupa care ma topesc. Si din care nu mai vreau sa ies. Pentru ca el o face sa fie altceva. Banuiesc ca de aceea i-am si spus DA.
M-am intins peste el, sa ii sterpelesc miseleste telefonul din brate, in speranta ca apuc sa arunc un ochi asupra pozei care mi-a transformat intimitatea in ceva public.
 Si atunci am vazut. Era un detaliu de inel, odihnit pe perna, pe o mana slaba si mica. A mea. Eram a lui, iar el voia ca toata lumea sa stie asta.

Indragostita de un avocat.

Relatia mea cu Patrick a (re)inceput acum o luna, cand mi-am dat seama ca avocatii nu se imbraca degeaba in costum. Apart from bussiness considerents, e si o chestie care are mare lipici la tipe. Iar el stia asta, drept pentru care si-a flendurat costumele prin fata ochilor mei cam vreo jumatate de ora in fiecare zi. Ostentativ, am zis. Ostentativ! E ca si cum ar fi implorat, practic, sa il bag in seama.
Nu a fost nevoie sa se chinuie prea mult, pentru ca l-am remarcat din prima. Atitudinea l-a facut sa iasa din anonimat. Ma rog, atitudinea si ochii lui albastri, care mi-au declansat cea mai acuta ceata de creier pe care am avut-o vreodata. Nici acum nu am iesit din ea, dovada ca stie sa isi puna in aplicare skill-urile avocatesti de manipulare a sufletelor.
Ce ma deranjeaza foarte mult e ca am picat instant in mrejele lui, ca o matza atrasa de o pipeta cu lapte. Cred ca am, cumva vreun fetis cu avocati sau costume, ca altfel nu imi explic senzatia care a pus stapanire orbeste pe mine. E ceva in privirea lui care ma face sa scormonesc marile, cerurile si amintirile unor vieti anterioare, in incercarea mea de a rationaliza tot. Dar el nu ma lasa. Imi spune ca oricum nu conteaza si imi mai da cate vreo replica banala de prin filme, zambind strengareste pe sub barba abia mijita. De parca as fi eu Mafalda tuturor productiilor cinematografice de pana acum!
Cel mai mult imi place la el, dincolo de costume, faptul ca stie sa fie barbat. Si recunoaste copilul din el, in acelasi timp. Moment in care da ochii peste cap si tranteste cate vreo traznaie. Mai ceva decat ale mele. Dar ce ma topeste la propriu este zambetul subinteles pe care il afiseaza. Acel zambet care rascoleste creiere si inimi, acel zambet superior al arienilor care reneaga orice urma a existentei altei rase.
Inca ma obisnuiesc cu el, cu zambetul lui, cu toate costumele si atentia care i se acorda la orice colt de strada. E greu, dar...ce pot sa zic, sunt pana peste cap!
Ou, mi-a dat voie sa il prezint. Cica vrea sa oficializam totul: Eu si Patrick.