Adalbert, lasat in secretele... goale

O comedie neagra cu accente de absurd. Cel putin asa ii place lui Gabriel Achim, regizorul filmului „Visul lui Adalbert” sa vorbeasca despre propria sa creatie.  Criticilor din afara le place  sa spuna despre Adalbert ca este un film care are toate sansele de reusita pe piata internationala, prin maturitatea abordarii si nuantele „locale” care transpar din script si punere in scena. Noua, celor mai putini obisnuiti cu recenziile, ne place sa consideram „Visul lui Adalbert” salvarea de la propria moarte spirituala. Pentru ca Adalbert, prin  simbolistica si context, reuseste sa trezeasca in romani exact simtamintele pe care acestia au uitat ca le mai au. 
Cine este Adalbert si ce a visat el ne spune detaliat, intr-un interviu de suflet, emfaza si umor, unul dintre eu-rile lui Gabriel Achim: ori eul scenaristic, ori eul regizoral. 

Ramona: Noul val de regizori romani, din care tu faci parte. Cum difera viziunea voastra regizorala de a celorlalti? Si, pana la urma, cum defineste un tanar regizor sablonul „noul val”?

Gabriel Achim: Nu stiu exact cum difer eu fata de ceilalti regizori romani, nici macar nu pot “defini” viziunile celorlalti. Tot ce pot sa spun este ca incerc ca filmele pe care le fac sa fie  cat mai sincere si cat mai personale. Chestia cu “noul val” mi se pare o prostie. Imi place sa cred ca fac parte din “apa lina” 

Ramona: Pana acum, te-ai axat doar pe scurtmetraje. Ce te-a determinat sa iti muti atentia si perspectiva catre un lungmetraj... si aici vorbim, bineinteles, de „Visul lui Adalbert”?

Gabriel Achim: Asta e drumul normal pentru un regizor de film. Incerca mai intai cu lucruri mai mici, isi face mana, dupa care trece firesc la lung metraj.

Ramona: O  comedie neagra,  despre “cum suntem mutilati de propriile performante”, afirmai la un moment dat. Cum digera publicul roman comediile negre despre propria lui evolutie? Stiu sigur ca exista un argument solid in spatele alegerii comediei negre !

Gabriel Achim: Daca iei in prea in serios ce ti se intampla, faci hepatita. Daca iei totul la “misto”, te calca tramvaiul. Cred ca un mijloc de raportare mai normal la realitate este comedia neagra. Care trebuie sa fie “consumata” cu zambetul pe buze si cu “lacrimi in ochi”. Altfel mori de inima.

Ramona: Esti si regizor... si scenarist pentru Adalbert. S-au certat des la filmari cele 2 eu-ri ale tale?

Gabriel Achim: Sigur, altfel as fi plictisit pe toata lumea.

Ramona: Pana la urma, cine este Adalbert si de ce viseaza el?

Va recomand un link care lamureste mult mai bine decit daca as incerca eu un raspuns: http://noapteamagica.ro/visul-lui-adalbert/cine-e-adalbert-si-ce-a-visat-el_20.html

Ramona: Cum ai ajuns la conceptul pe care il detaliezi in Adalbert? Mai mult ca sigur ca nu mergeai pe strada si brusc te-a lovit ideea in moalele capului. Cum s-a conturat ea? Care a fost procesul?

Gabriel Achim: Am aflat intamplator despre un accident de munca dintr-o mare fabrica comunista din anii ’80: un muncitor si-a pierdut mana intr-un strung, iar la reconstituire, muncitorul care juca victima si-a pierdut si el mana in strung. Reconstituirea, filmata pe pelicula de 16 mm, era pe acele vremuri un demers care slujea atat la investigatia procuraturii pentru stabilirea vinovatilor, cat si la ilustrarea cu exemple negative din viata reala a instructajelor de protectia muncii tinute in intreprindere.
Intamplarea sinistra mi s-a parut o oportunitate excelenta de a scrie un scenariu care sa se construiasca pe acest eveniment absurd. Era un prilej de a interoga si exploata propriile cautari si nelinisti in legatura cu “accidentele” pe care le provoaca regizorul cand reconstruieste realitati.
La scurt timp dupa ce ne-am hotarat sa scriem scenariul, m-a sunat co-scenaritul Cosmin Manolache sa-mi spuna ca a gasit pe trotuar, in fata unei biserici de pe cea mai celebra strada a Bucurestiului (Calea Victoriei), un clasor cu diapozitive de protectia muncii din anii ‘80, cu accidente de munca fotografiate “la cald”: ciungi, schiopi, sfarteca?i etc. Mai tarziu, am aflat ca evenimente similare cu accidentul de munca care ne-a atras atentia s-au intamplat cam in toate marile intreprinderi comuniste. Ciudat, nu?

Ramona: O noapte magica element central, o vizita de partid si arta simulata intr-o fabrica comunista. Cum ai reusit sa le legi? Sunt ele esentialul care defineste romanul?

Gabriel Achim: Am ales ziua de 8 mai 1986 pentru ca, la fel ca accidentul, a fost una dintre cele mai bizare zile din istoria recenta a Romaniei.. Dezastrul nuclear de la Cernobil era de data recenta, trecusera doar doua saptamani si lumea discuta cu teama despre posibilele consecinte negative. Era ziua imediat urmatoare castigarii, pentru prima si ultima oara in istoria fotbalului romanesc, a Cupei Campionilor Europeni de catre Steaua Bucuresti in fata super Barcelonei. Exista un entuziasm general in randul populatie pentru ca nimeni n-a indraznit sa creada ca ar putea fi posibil  ca Steaua sa bata super-echipa Barcelonei chiar la ea acasa, in Spania, la Sevillia!  In schimb, oficialitatile comuniste erau bulversate pentru ca entuziasmul intregului popor trebuia canalizat catre sarbatoarea oficiala a zilei de 8 mai 1986: aniversarea a 65 de ani de la crearea Partidului Comunist Roman! In cantinele intreprinderilor, in teatre, in scoli, gradinite , toata lumea era obligata sa participe la momente festive  dedicate Partidului.. Ca sa iti faci o imagine cat mai clara despre ce se intampla atunci, extraordinara victoriei a Stelei din noaptea precedenta i-a fost dedicata o caseta de 20x10 cm pe ultima pagina a ziarului sportiv din presa centrala, in care erau trecute scorul final si componenta celor doua formatii! In rest, erau numai articole dedicate minunatului Partid!
Numai ca populatia iesind in strada si bucurandu-se pentru castigarea Cupei, a ignorat si avertismentele legate de consecintele radiatiilor nucleare si  festivismul impus de Partid.
Fara a exagera, a fost unul dintre rarele evenimente care a pus omul de rand din timpul dictaturii comuniste in situatia de a spera ca imposibilul este la indemana, ca evadarea din infernul moral si politic al acelor ani este posibila. 
Deci da, contextul e esential in film!



Ramona: Zi-mi de filmari. Ce a chinuit cel mai mult regizorul din tine?

Gabriel Achim:  Pai am inceput finantarea filmului exact cand a inceput si criza mondiala si finantarea unui film a devenit brusc un gest de mare excentricitate. Am prins din plin cei aproape 2 ani in care CNC-ul n-a organizat concursul de finantare a proiectelor de film. M-a tinut si pe loc si am pierdut si cei 2 co-producatori straini gasiti cu greu in plina criza.
Am pregatit filmarile pentru cea mai importanta parte din film la o mare intreprindere din Ploiesti. Si exact inainte de a incepe filmarile, a picat locatia (locul de filmare pentru talibanii dex-ului). Ghinion - patronul intreprinderii era portretizat in documentarul lui Alecu Solomon cu capitalistii originali ai tranzitiei si n-a mai vrut sa auda de cinematografia romana! In ziua a 5-a de filmare s-au stricat, irecuperabil, cele 2 camere S-VHS antice, recuperate si transformate cu greu pentru a putea filma cu obiective cine. Ne-am bucurat totusi ca dupa ce l-au filmat pe Cioran si fenomenul 13 iunie 1990, si-au facut treaba pentru 5 zile si la Mizil. 
Companiile private care agreasera sa participe la sustinerea financiara au intrat in panica cu ocazia zvonurile de marire a cotei unice si a TVA-ului. Asa ca au avut o perioada de cateva saptamani in care au blocat finantarea tuturor proiectelor, pentru a putea face fata eventualei re-proiectari bugetare. 
Si asta s-a intamplat exact dupa prima noastra saptamana de filmare, suficient cat sa intrerupem filmarile pentru o saptamana si sa comasam intreaga productie de la 6 saptamani la 5 saptamani! Cei 300 de oameni de figuratie care erau programati sa participe la cea mai importanta zi de filmare n-au mai venit – fara nicio explicatie! Prin urmare, s-a facut un casting salbatic prin barurile din jur. S-au deturnat 2 autobuze de sindicalisti din Ploiesti care urmau  sa ajunga la un meeting PSD in capitala. Ne-am bucurat, initial, pentru pronia divina ca s-a “rezolvat” cu figuratia. Asta pana la prima repetitie, cand am realizat ca singura lor grija era sa manance sandviciul promis pentru pauza de masa. Nu mai vorbesc de revoltele sindicaliste spontane cand au aflat despre rigorile unei zile de filmare, ei nefiind obisnuiti cu asa ceva. Si ca balul sa fie complet, undeva cu cateva ore inainte de terminarea zilei de filmare, nimeni nu i-a mai putut opri - au plecat sa prinda trenul de naveta! Au fost si multe altele gen pre-infarcturi si crize de rinichi in plina filmare pe care le-am uitat deja. Nici la montaj nu ne-a fost prea usor. A fost frumos. 

Ramona: Banii, banii, cum ati gasit banii pentru film?

Gabriel Achim: Minunile nu se explica, se traiesc!


Ramona: Ce planuri aveti cu Visul lui Adalbert? Unde vreti sa il duceti? Am inteles ca o sa aveti premiera curand-curand.

Gabriel Achim: Cel mai probabil o sa avem premiera pentru Romania undeva in toamna. Nu stim exact unde va fi premiera internationala a filmului. In cateva saptamini se vor decanta lucrurile. Speram.

Ramona: Lumea spune ca se va vorbi mult despre filmul asta. Tu ce zici? 

Gabriel Achim: Cred ca va fi un film care va avea succes la public pentru ca prin el rememoram o perioada frumoasa a vietii noastre copilaria/tineretea, intr-un altfel de mod decat ne-am obisnuit si ne-am astepta . 

Ramona: Sa nu fim modesti, in final. Ce face „Visul lui Adalbert” un film bun?

Gabriel Achim: Imi place sa cred ca e un film viu.

Ramona: Ce ti-ai dori sa nu auzi de la public dupa ce vede filmul?

Gabriel Achim:  Ca “e un film interesant”.