Nu mai stiu deloc.

Nu mai stiu cine sunt. Imi aduc aminte vag ca imi place sa fiu inconjurata de oameni si ca la un moment dat...imi placea sa scriu despre toti si toate. Si ca asta ma facea sa tresalt de fericire usuratica. Parca sa zic...daca ma screm ceva mai mult, imi revin in minte episoade legate si de pasiuni, de zambete si rasete in mijloc de noapte, poate chiar si de indragosteli efemere, care imi faceau inima sa se zbata, mai sa iasa.
Nu mai stiu cat de mult ma duce capul, cat de cinica sunt si cat de multe pot sa fac. Nu mai stiu nici cat de apreciata sunt, nici cat de feminina sunt, nici cat de amuzanta. Limba mi se impotmoleste molcom, iar cuvintele ies alandala, dupa o ordine pe care doar ele o stiu. O pacla pe creier ma impiedica sa leg ideile intre ele si sa urzesc planuri.
Parca sa zic ca imi placea sa-mi cultiv laturile esoterice si sa ii regasesc pe celti, mayasi si altii care au apus demult. Si parca, totodata, faceam lumea sa rada mereu in jurul meu, printr-o singura strambatura.
 Stiu doar ca era o vreme in care simteam ca pot sa le fac pe toate si ca imi faceam planuri si visam visuri cu ochii deschisi. Parca sa zic ca ma simteam bine atunci.
Acum ma uit in oglinda din garsoniera mea mica si cocheta si nu imi vad decat ochii de un verde usor spalacit, orbitele pierdute si o linie subtire care marcheaza gura. Parca si colturile buzelor sunt prea jos, arcuite stramb si trist. Incerc sa ma regasesc in culorile din si de pe fata mea, dar totul pare atat de strain, incat simt ca ma uit la altcineva, iar acel cineva se uita la mine cu o tristete care imi depaseste cu mult imaginatia.
Stiu doar ca ma cheama Ramona si ca am doi parinti care ma iubesc. Restul, imi este atat de confuz, incat...daca as putea, mi-as alege o alta Ramona pe care sa o reprezint si sa o construiesc de la temelii.
Ma poate invinovati cineva?