Problema mea? Sa va zic eu care e. Am descoperit ca sufar de sindromul care afecteaza mai mult de jumatate dintre umanoizi. Iar asta e "lipsa de atasare". As putea sa jur ca nu sufeream de asta acum cativa ani, cand zen-ul ma cucerise pe deplin, iar eu paream a nu mai avea scapare din el. Insa iata-ma in momentul judecatii(din fericire, nu de apoi), in care ma vad nevoita sa recunosc ca nu ma pot lega sufleteste: nici cu funie ,nici cu ata, daramite cu lanturi sau lacate. Sunt o salbatica scapata in jungla junglelor urbane, care ajunge sa se sperie la cel mai mic semn de afectiune si apreciere din partea celorlalti. Pana si un simplu "te sun sa vorbim, ca nu mi se pare ca esti ok" a inceput sa ma sperie. Asta pentru a nu mai vorbi de sentimentalisme de tipul "vreau sa te tin in brate", "imi place de tine, as vrea sa te descopar", "vreau sa fim mai mult decat suntem acum" sau chiar "mi-ar placea sa iesim cu prietenii mei, sa te cunoasca".
Problemele mele au inceput sa devina doar ale mele, iar cei care vor sa treaca peste gardul ghimpat au de cazna serios pentru a reusi sa scoata un inexpresiv "ok" de la mine. Telefoanele am inceput sa le dau doar in interes de orice fel, numai de tip amicalo-sentimental nu, iar iesirile cu altii decat cei cu care ma simt confortabil au inceput sa se rareasca din ce in ce mai mult. Exista o posibilitate ca intr-un viitor cat se poate de apropiat sa inchid tot ce inseamna canale de comunicare dinspre si inspre mine, sa raman in grota neluminata a blazarii emotionale.
"Nu e in regula ce se intampla cu tine", aud vocile cum ar rasuna in jurul meu. "Nu lasi pe nimeni sa te cunoasca cu adevarat", ar veni altele in completare. Cat se poate de adevarat. Ma simt legata de maini si de picioare...si mai ales de gura, pentru ca nu am chef sa fac nimic pentru a redresa lucrurile si a ma arunca in tumultul social. Nu ma mai emotioneaza nimic, nu mai simt niciun fior, dar cu toate astea, caut. Ce caut? Dracu` stie! Aparent, ceva sau cineva care sa ma aduca din nou in stadiul de... nesalbaticie.
Pana una alta, mi-am inchis cu un lacat, intr-un cufar grosolan, tot ceea ce ar putea sa ma categoriseasca drept umana. Sunt un mic robotel, cu excese de zel si de nebunie, care nu mai da doi bani pe nimic. Plutesc in deriva, in asteptarea sticlutei salvatoare.
E clar, vine Apocalipsa!
Problemele mele au inceput sa devina doar ale mele, iar cei care vor sa treaca peste gardul ghimpat au de cazna serios pentru a reusi sa scoata un inexpresiv "ok" de la mine. Telefoanele am inceput sa le dau doar in interes de orice fel, numai de tip amicalo-sentimental nu, iar iesirile cu altii decat cei cu care ma simt confortabil au inceput sa se rareasca din ce in ce mai mult. Exista o posibilitate ca intr-un viitor cat se poate de apropiat sa inchid tot ce inseamna canale de comunicare dinspre si inspre mine, sa raman in grota neluminata a blazarii emotionale.
"Nu e in regula ce se intampla cu tine", aud vocile cum ar rasuna in jurul meu. "Nu lasi pe nimeni sa te cunoasca cu adevarat", ar veni altele in completare. Cat se poate de adevarat. Ma simt legata de maini si de picioare...si mai ales de gura, pentru ca nu am chef sa fac nimic pentru a redresa lucrurile si a ma arunca in tumultul social. Nu ma mai emotioneaza nimic, nu mai simt niciun fior, dar cu toate astea, caut. Ce caut? Dracu` stie! Aparent, ceva sau cineva care sa ma aduca din nou in stadiul de... nesalbaticie.
Pana una alta, mi-am inchis cu un lacat, intr-un cufar grosolan, tot ceea ce ar putea sa ma categoriseasca drept umana. Sunt un mic robotel, cu excese de zel si de nebunie, care nu mai da doi bani pe nimic. Plutesc in deriva, in asteptarea sticlutei salvatoare.
E clar, vine Apocalipsa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?Tare, sa te auda toata lumea:
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.