Sunt empatic, ma`ntelegi?

Cand realizezi asemanarea deloc voita cu o persoana, tresari brusc. Constientizezi scurt ca nu esti unic si irepetabil in istorie si ca cineva, altcineva decat tine, isi duce existenta undeva, aproape, copiindu`ti tot involuntar atitudinea si fronda impotriva celor multi. Acel cineva se ghideaza dupa aceleasi criterii, se lupta cu aceiasi demoni, rade cu aceeasi pofta in fata destinului si pleaca falosul cap in fata anormalitatii normale.
Pentru o clipa, esti confuz si nu mai stii daca sa plangi sau sa razi, daca sa te bucuri sau sa dai cu pumnii, daca sa fi copie sau original. Intr-o ecuatie empatica precum asta, inclini sa vezi doar avantajul in a fi copiat involuntar de cineva care sta departe de tine. Nici nu mai conteaza care pe care copiaza, care pe care transpune, care pe care empatizeaza. Important este ca empatizeaza, asa departe si asa involuntar.
E unul dintre putinele momente in care te simti bine ca si copie. Sau ca si original. De fapt, in jocul asta, cred ca nici nu conteaza foarte mult cine a initiat miscarea, ci cati intra in inertia ei si raman vii in valtoarea nimicitoare.
Din tresarirea brusca, te trezesti zambind la fel de stramb ca si atunci cand ai constatat asemanarea. Ti-e bine ca esti...empatizat.

La dracu` cu empatia, acum sa vorbim despre mine!

Oamenii sunt solidari. Cam asa iti par in momentul in care ai nevoie de un umar caruia sa i te confesezi, nu? Ei bine, oamenii nu sunt asa. Este doar una dintre impresiile acelea gresite cu care ne nastem si pe care continuam sa le hranim de-a lungul unei vieti intregi.
Oamenii nu sunt solidari, oamenilor le place sa se regaseasca in problemele altora, pentru ca asta le da posibilitatea deloc justificata de a directiona totul asupra lor si de a se pune in centrul atentiei. Este firesc, daca stai bine sa te gandesti, pentru ca asa suntem construiti. Empatizarea are limitele ei, dar odata ce le depasesti devine un joc de "care pe care" , in care "care" vrea sa ia fata lui "pe care".
Asta se poate observa foarte bine atunci cand impartasiti o experienta iar cei de langa voi tind sa preia fraiele conversatiei, insusindu-si experienta si comparand-o cu una similara. Intentia asta devenita pattern deja se concretizeaza prin fraza: "Stiu prin ce treci. Am fost si eu acolo. Numai ca eu...." si asta e momentul in care s-a dus dracului toata importanta trairilor tale. De aici incep istorisirile celuilalt, care si-a facut datoria prieteneasca in a te asculta.
In mod total ciudat, avem nevoie de momentele astea, pentru ca atunci realizam orbeste ca de fapt nu suntem singuri si ca trairile noastre mai sunt impartasite si de altii. Este tot un sadism si asta, sa te regasesti in durerea si frustrarea celuilalt, doar pentru a nu parea mai prejos.
Un lucru insa trebuie tinut mine. In toata marea de simtiri si sentimente, nu exista empatie absoluta, la fel cum nimic nu este absolut intr-o lume a relativitatii. Aparenta ca toata lumea este alaturi de tine este nimic mai mult decat o...aparenta, care nu-si schimba forma mai niciodata.