La dracu` cu empatia, acum sa vorbim despre mine!

Oamenii sunt solidari. Cam asa iti par in momentul in care ai nevoie de un umar caruia sa i te confesezi, nu? Ei bine, oamenii nu sunt asa. Este doar una dintre impresiile acelea gresite cu care ne nastem si pe care continuam sa le hranim de-a lungul unei vieti intregi.
Oamenii nu sunt solidari, oamenilor le place sa se regaseasca in problemele altora, pentru ca asta le da posibilitatea deloc justificata de a directiona totul asupra lor si de a se pune in centrul atentiei. Este firesc, daca stai bine sa te gandesti, pentru ca asa suntem construiti. Empatizarea are limitele ei, dar odata ce le depasesti devine un joc de "care pe care" , in care "care" vrea sa ia fata lui "pe care".
Asta se poate observa foarte bine atunci cand impartasiti o experienta iar cei de langa voi tind sa preia fraiele conversatiei, insusindu-si experienta si comparand-o cu una similara. Intentia asta devenita pattern deja se concretizeaza prin fraza: "Stiu prin ce treci. Am fost si eu acolo. Numai ca eu...." si asta e momentul in care s-a dus dracului toata importanta trairilor tale. De aici incep istorisirile celuilalt, care si-a facut datoria prieteneasca in a te asculta.
In mod total ciudat, avem nevoie de momentele astea, pentru ca atunci realizam orbeste ca de fapt nu suntem singuri si ca trairile noastre mai sunt impartasite si de altii. Este tot un sadism si asta, sa te regasesti in durerea si frustrarea celuilalt, doar pentru a nu parea mai prejos.
Un lucru insa trebuie tinut mine. In toata marea de simtiri si sentimente, nu exista empatie absoluta, la fel cum nimic nu este absolut intr-o lume a relativitatii. Aparenta ca toata lumea este alaturi de tine este nimic mai mult decat o...aparenta, care nu-si schimba forma mai niciodata.

Imbecila care vrea sa comunice

A intreba un om despre sanatate a ajuns sa fie cea mai de rahat intrebare pe care o poti adresa egoistilor care te inconjoara. A te interesa de viata unui individ pe care il cunosti a ajuns sa fie considerate o adevarata ofensa insinuanta. A incerca sa legi discutii si relatii, e deja prea mult pentru toata lumea, in afara de tine!
Ei bine, eu ma scald de ceva vreme in rahatul asta urat mirositor al altruismului in comunicare, la care nu pot renunta dintr-un motiv:sunt masochista. Imi place sa nu mi se raspunda, imi place sa fiu flituita, imi place sa mi se spuna doua cuvinte seci, imi place sa ma manjesc cu egoismul si problemele altora, fara pic de alinare pentru ale mele Si de parca nu era suficient, imi duc masochismul asta abject la extreme, incercand sa scot pacatosii din barlogul lor si sa ii convertesc la religia mea: aia stupida si deloc trendoasa…a vorbitului.
Dupa toate bobarnacele pe care le-am primit, tot nu m-am invatat minte. Continui cu insistenta mea in a starni niste reactii, macar niste cuvinte acolo, care sa hraneasca un orgoliu biciuit de prea multe ori. Nimic! Ajung, in schimb, sa nasc niste scenarii futuriste si fabuloase, in care imi explic lipsa de raspunsuri din partea unora si a altora:poate cred ca vor sa ii f*t, poate cred ca ii trag de limba, poate cred ca vor sa intru in viata lor cu bocancii si alte derivate de genul asta. Dupa astfel de analogii, ajung la adjective urate, care ma aduc pe mine, odata in plus, in pozitia definitorie “proastei de insista la aia de nu vor sa vorbeasca”.
Stupida gandire pot sa am, sa cred ca lumea se mai da in vant dupa comunicare, discutii de dragul discutiilor, discutii pasionale, discutii interesante, menite sa iti futa creierii..si nu organele. Doar avem instrumental suprem de comunicare: “feisbuc”-ul. Ce, nu ne comunicam acolo?

Oamenii si increderea.Oamenii si deziluzia

VIne o zi cand realizezi ca esti inconjurat de oameni falsi. De oameni care se folosesc de pretexte pentru a`ti intra pe sub piele si pentru a`ti cumpara prietenia. Vine o zi cand realizezi ca ai investit timp si incredere in persoane care nu dau doi bani pe ele, deoarece, pentru ei, interesele personale sunt intotdeauna mai presus. Deziluzia e crunta. Dezamagirea e crunta. Lacrimile sunt crunte. Nervii pe masura. Nervi ca iar ti`ai pus increderea in oameni, cu toate ca ti`ai promis de atatea ori ca nu o vei mai face. Nervi ca atunci cand ti`a miros a kkt, ai stat sa mirosi kktul in continuarea, sub umbrela unei prietenii sincere. Ce chestie! Cursul firesc al vietii, daca il lasi, iti trage intotdeauna palme cand ai nevoie sa le primesti. Dar daca tu ai ochelari de cal si castile pe urechi, nu ai cum sa sesizezi fizic faptul ca esti atentionat. De fiecare data insa, viata merge mai departe. Iar zambetul apare odata cu primul prieten adevarat pe care il descoperi langa tine, zambind complice si in tandem cu zambetul tau. Asa e facut sa fie. Dar pentru asta, iti trebuie toate simturile. Viata merge mereu inainte. Iar cand alegi directia asta, pasul inapoi nu este o optiune aproape niciodata.