Liniste dumnezeiasca

Iesita din tacerea noptii si din intunericul apasator al copacilor infrunziti, al grotelor pline de complicitate si al marii parintesti ce isi vegheaza copiii din flori cu dojana, luna aprinde cerul. Isi cheama suratele stele si se urca ....precum Sisif pe muntele lui in cautarea unei perfectiuni desavarsite. In naivitatea ei, nu isi da seama ca ii lipseste elementul esential..jumatatea diurna, lumina sufletului si caldura pe care ea le`a inghetat din teama de a nu deveni...moale ca lutul pamantesc din care se trag oamenii. Off...si oamenii! Ce fiinte umile si plecate!CAt poate sa ii dispretuiasca! Ea e dumnezeiasca si asta stie deja. Se uita in jos cu o mila disimulata catre cei care ii aduc ofrande si o venereaza pana la inconstienta: oameni, animale, biserici cu turle indreptate spre cer, albastrul infinit al marii intunecate si isi intoarce privirea dispretuitoare.

De ce? Pentru ca ea nu poate fi la fel de linistita ca ei, in zbuciumul ceresc in care se complace. A incercat in zadar sa fie completa, alergand soarele plin de lumina incontinuu. Nu l-a prins niciodata, pentru ca mereu acesta din urma stia unde sa se ascunda. Niciodata in sufletul ei. Se uita la chipul ei slabanog si pal in apa marii. E trasa la fatza, e slabita si lipsita de speranta. Cu toate astea, zambeste.

Zambeste pentru ca vede ca lumescul e impacat cu el. Macar atat! gandurile negre ii sunt intrerupte de un stol de pasari speriate, care tasnesc din intunericul padurii. Se uita la el si se miroase libertatea. Ce o fi aia? Isi spune cu deznadejde si iar se admira contemplativ in oglinda marii linistite. Gandurile iar ii sunt intrerupte de lumina unui far pamantesc, care o orbeste.

Pe ea, pe luna! Cata indrazneala!! Pica intr`o stare de amorteala placuta, din care numai clipocitul apei ii alina suferinta dusa in panta sisifica. Asteapta ceva..asteapta sa se crape cerul, iar albastrul involburat plin de stele sa fie incalzit de caldul rosiatic al zorilor. I`a inghetat inima si are nevoie, pentru cateva secunde de soare...de dulcea suferinta a soarelui. Ar vrea sa intinda mana si sa il prinda...ca intr`un joc de copil..sa ii fure prima sarutare, sa o prinda de mana si sa ii jure iubire vesnica. Ar vrea, dar nu se poate.

Simte cum se innabusa...raceala sufletului primeste caldura primelor raze. E soarele!!! Vai...e soarele!! PArca nu mai vrea sa plece...sta si admira faptura falnica si falusul penetrant al razelor orbitoare. Nu mai poate, simte ca se topeste..de dragoste, de durere, de dor, de neputinta.

Vrea sa il atinga..intinde mana..dar nu poate. Parca e din ce in ce mai departe...se

chinuie..se chinuie..acelasi vis nebun din fiecare seara..ce se repeta obsedant. Si cu gandul asta in minte...dispare in neputinta dumnezeiasca a zilei istovitoare. VIne din nou noaptea...aceleasi framantari! Deja..e prea multi nu mai poate sa indure totul.

Pune capat suferintzei...soarele meu!

Story inspired by Liviu Didilescu`s Pics( love ya, boy!)