Torn apart from myself

Iar mi se face de dor..atunci cand ma uit la poze. Mi se face dor de prieteni, mi se face dor de Bucuresti, mi se face dor de zambetul si de stralucirea din ochii mei atunci cand ma uit in oglinda. Le-am pierdut pe toate si continui sa le pierd pe rand, putin cate putin, pana ma dezumanizez. Nu ma mai loveste nimic, nu ma mai ataca nimic, merg din inertie, la fel de goala de sentimente ca si pana acum.Din cand in cand, cand cedez nervos...lacrimile si figura imbufnata sunt singurele semne ca nu mai pot sa o duc pana la capat. Si la ce folos? Ma descarc nervos, pentru a ma reincarca in numai cateva minute sau cateva ore de acelasi dispret tipic celor care nu au timp sa stea cu familia, cu iubitul, cu prietenii. Ma intreb numai cat de dezolanta e imaginea mea pentru cei care se uita si se minuneaza de cat de lipsita de sentimente pot fi. M-am saturat de mine si cred ca am si uitat cum e sa fiu eu. Am uitat cum e sa stai in La Plaza cu pisi, am uitat cum e atunci cand il iau in brate, am uitat cum e sa astepti in aeroport cu stanciu si pavel, am uitat cum e sa stai in hol la Radio 21, am uitat cum e sa stai pur si simplu linistita. Mai mult decat toate, am uitat cum e sa stai pe plaja pana la 6 dimineata facandu`ti planuri. Le-am uitat pe toate..de fapt, nu mintea le-a uitat, ci sufletul...care se rupe ori de cate ori mintea incearca sa il impulsioneze cu sentimente si amintiri. Oare chiar merita?