Un foarte bun prieten m-a rugat zilele trecute sa ma uit pe un text de-al lui. Nu scrie prea des, cu exceptia materialelor pentru Libertatea. Nu se exteriorizează prea des prin scris si nu isi varsa nervii prin condei(sau tastatura, dupa caz) ...decat foarte rar. Pentru ca nu este genul..pur si simplu. Dar si cand o face, textele lui ii tradeaza starea de spirit. Textul de mai jos ii apatine in intregime ..si fara editare, pentru ca intre prieteni..cenzura nu are ce cauta.
Optimist, pesimist, realist... plicitisit... mereu la fel, nu ofer ceea ce vreau, nu gândesc ceea ce vorbesc sau mai simplu nu am gânduri în vorbe. Au trecut sute de zile, şi alte sute, şi am rostit în gând şi am înghiţit cuvinte. Am privit! Nepăsător... nu! Am ascultat! Am mers mai departe... mai aproape... cenzurând în continuare cuvinte, gânduri nespuse. Cu teama în suflet aştern pe foaie aceleaşi speranţe, deziluzii... cu aceeaşi autoritară cenzură. Mă aşez liniştit, tremurând în mine... mă prefac... sunt acelaşi: de neclintit, de piatră, plictisit şi obosit... Mă prefac! Şi aştept... şi dau vina pe ceea ce sunt şi aştept în continuare şi sper şi cenzurez cuvinte în şir... şi nu recunosc, reneg, regret şi mă ascund în nesfârşitul sac de fraze şi vorbe fără rost... fără sens şi fără legătură. Nu voi putea niciodată, nu voi fi eu, nu voi spune acest lucru... am să mă lupt mereu cu ceea ce ştiu toţi, cu ceea ce cred toţi... dar am să ţin secret... Am să mă prefac, am să neg şi am să mă bucur pentru fiecare picătură scăpată prin propria mea cenzură. Am să aştept mereu acel semn, care probabil a fost demult, sau care nu va fi niciodată şi pe care cu siguranţă nu l-am înţeles şi nu il voi înţelege ca atare, voi interpreta fiecare gest şi voi analiza... voi ajunge mereu la un final negativ... Iar şi iar cenzură!
E liniște! Sunt departe! Cât de relativ... departe de...??? departe de mine, de gânduri... de acel gând, de cuvinte... departe de o imagine ce am vazut-o nu de mult și pe care o voi revedea curând... de dor... am să tac, nu voi rosti un singur cuvânt nici măcar în sine. Am să mă întorc și am să admir, am să privesc și am să revăd... și mereu am să tac... și am să îmi chinui sufletul care urlă în tăcere.... am să îl strâng în pumni și am să storc din el și ultima lacrimă, am să transform neputința de a lupta cu mine într-un adevărat razboi cu sufletul meu. Stană de piatră voi fi şi mă voi prăbuși peste el... am să îl reduc la tăcere... Iluzii!... nu voi învinge niciodată... duc două războaie pe care le voi pierde... cu mine, cu sufletul meu. Ce am de spus, nu voi spune! Prizonier în propriul război voi suporta caznele ca un erou fără cauză, fără glorie... departe de lume, înțesat de imagini, acceptându-mi soarta.
Închid ochii... aprind o ţigară... o gură din licoarea spurcată... încerc să îmi înec gândurile... Prin pleoape, prin mine, prin gânduri, ziduri şi distanţe privesc... văd şi admir aceeaşi imagine! Tremur, tresar, zâmbesc, doresc şi vreau... nu pot!?...
(Liviu Cezar DIDILESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?Tare, sa te auda toata lumea:
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.