Suprarealismul din gunoi

"Maimu, eu nu vreau sa te pierd!"..imi urla ea in telefon, in timp ce se chinuia sa iasa din Epoca. "Tu intelegi ce zic eu?"..imi mai urla o data, poate ferm convinsa ca nu am auzit ce urlase din prima. In acel moment, am simtit un strop rece. chinuindu-se s aimi paraseasca coltul ochiului. Era mic si se chinuia sa plece din locasul ala, catre altele, mai line si mai..curbate, cum ar fi obrazul, sa il strabata si sa ajunga pe barbie. Mi-am infranat simtamantul..spunandu-mi ca cei din microbuz, in obscuritatea lor, poate ca vor reusi sa lumineze cu ochii inspre fata mea, pentru a-mi vedea lacrima. Nu a fost asa, dar tot am infranat traiectoria stropului rece, pentru a nu ma da de gol in fata "orbilor" de langa mine. Sufletul mi s-a incalzit brusc, iar tremuratul vocii de la celalalt capat al firului(poate si din cauza frigului de afara) m-a facut sa inteleg ca nu sunt singura in lupta asta. "Nu uita ca lupti pentru tine si tu trebuie sa fii motivatia ta!", imi completeaza vocea, dupa ca ma avertizeaza..ca daca ajung sa adun gunoiul din oras, sa nu ma bag peste pubelele ei, ca nu se cade. O frantura de suprarealist dus la extrem, o frantura de sentiment dus la extrem, o experienta coplesitoare. De asta are nevoie oricine pentru a se ridica in picioare atunci cand a cazut. Face mai mult decat o linguseala si un "te descurci tu..."