Inspir si expir adanc. Astept. Incerc sa ma automotivez .. gandindu-ma ca schimbarea vine la momentul potrivit si numai daca iti doresti suficient de mult. Nu ca nu as fi recut prin schimbari zambicioase in ultimele luni, dar sa fiu a naibii daca nu mi-as mai dori unele, ceva mai inaltatoare si datatoare de zambete decat cele prin care m-am scaldat pana acum. Asta este meteahna fiecaruia..sa isi doreasca mereu mai mult decat are si mereu sa caute linistea si echilibrul in lucrurile simple pentru altii, dar complicate pentru el... ca persoana.
Probabil ca am ajuns intr-unul din punctele de cotitura in care incep sa analizez si sa ras..ras...ras..analizez micile momente care imi lumineaza ziua: o discutie, o gluma, o privire, un zambet... poate chiar greselile in care ma afund zilnic si pe care continui sa le repet, ca pe o moara stricata.
Problema e ca momentele zambicioase de care ma bucuram pana acum au devenit insuficiente si le lipseste stralucirea, care sa declanseze echilibrul si multumirea. Stiu ca dincolo de ele se ascunde ceva grandios, pe care inca nu l-am descoperit, doar pentru ca nu am cautat suficient de mult.
Dar oare trebuie sa caut sau sa astept? In fond, cum se intampla lucrurile astea? Vin cand le ceri sau cand esti pregatit sa le primesti...ca sa fiu a dracu de nu sunt pregatita sa le primesc pana la ultima picatura, dar se lasa asteptate. Prea asteptate. Atat de asteptate, incat uneori imi vine sa las tot si sa ma izolez in adancul celei mai negre pesteri, doar pentru a nu mai fi nevoita sa ma vad cum le caut, sa le identific... in orice prostie normala ma inconjoara.
Dar cred ca aici este partea in care gresesc, si asta pentru ca normalitatea nu ma defineste, cu toate ca mi-o doresc mult uneori. Poate chiar prea mult..de unde si cautarile continue sau asteptarile la fel de continue, urmate de deziluzii sau angoase pe masura. Si asta pentru ca oamenii normali isi gasesc fericirea atat de repede. Nazuintele normale satisfac atat de usor, iar ratiunea limitata nu te lasa nicicand sa iti dai seama cat de neimplinit sau nefericit esti. Drept pentru care, traiesti intr-o inertie care iti face bine, pentru ca nu vezi dincolo de limitele pe care ti le impui singur.
Odata ce treci de partea anormalilor, incep intrebarile, angoasele si iar intrebarile. Realizezi ca pe masura ce te intrebi mai mult, iti mai dispare o parte din zambet, iar bucata de vis isi ia zborul, suprimata de ratiune.
Dracia dracului, de unde si pana unde am crezut eu ca pot fi atat de normala?
Probabil ca am ajuns intr-unul din punctele de cotitura in care incep sa analizez si sa ras..ras...ras..analizez micile momente care imi lumineaza ziua: o discutie, o gluma, o privire, un zambet... poate chiar greselile in care ma afund zilnic si pe care continui sa le repet, ca pe o moara stricata.
Problema e ca momentele zambicioase de care ma bucuram pana acum au devenit insuficiente si le lipseste stralucirea, care sa declanseze echilibrul si multumirea. Stiu ca dincolo de ele se ascunde ceva grandios, pe care inca nu l-am descoperit, doar pentru ca nu am cautat suficient de mult.
Dar oare trebuie sa caut sau sa astept? In fond, cum se intampla lucrurile astea? Vin cand le ceri sau cand esti pregatit sa le primesti...ca sa fiu a dracu de nu sunt pregatita sa le primesc pana la ultima picatura, dar se lasa asteptate. Prea asteptate. Atat de asteptate, incat uneori imi vine sa las tot si sa ma izolez in adancul celei mai negre pesteri, doar pentru a nu mai fi nevoita sa ma vad cum le caut, sa le identific... in orice prostie normala ma inconjoara.
Dar cred ca aici este partea in care gresesc, si asta pentru ca normalitatea nu ma defineste, cu toate ca mi-o doresc mult uneori. Poate chiar prea mult..de unde si cautarile continue sau asteptarile la fel de continue, urmate de deziluzii sau angoase pe masura. Si asta pentru ca oamenii normali isi gasesc fericirea atat de repede. Nazuintele normale satisfac atat de usor, iar ratiunea limitata nu te lasa nicicand sa iti dai seama cat de neimplinit sau nefericit esti. Drept pentru care, traiesti intr-o inertie care iti face bine, pentru ca nu vezi dincolo de limitele pe care ti le impui singur.
Odata ce treci de partea anormalilor, incep intrebarile, angoasele si iar intrebarile. Realizezi ca pe masura ce te intrebi mai mult, iti mai dispare o parte din zambet, iar bucata de vis isi ia zborul, suprimata de ratiune.
Dracia dracului, de unde si pana unde am crezut eu ca pot fi atat de normala?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?Tare, sa te auda toata lumea:
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.