Cu atacu` de cord in mana ... de ziua ei

Ieri aproape ca i-am produs Marinei un atac de cord. Nu singura, in mod cat se poate de evident. A fost ziua ei, si ca orice prieteni care se respecta, am pus la cale o mica... inscenare. Asa cum ne mai place noua sa ne facem din cand in cand unul altuia, pentru a-i face pe cei din jurul nostru sa realizeze cat de iubiti sunt in micul nostru cerc de amalgamati.
 Asa ca Andreea i-a dat un telefon si i-a spus ca o asteapta urgent la ea acasa, pentru ca trebuie sa vorbeasca neaparat. Racita cobza si dupa o zi intreaga de stat pe platourile lung metrajelor, Marina noastra nu a avut cum sa refuze oferta(cu toate ca a avut, intr-adevar, intentia de a renunta la un moment dat). Inarmata cu prietenul ei si cu un alt cuplu care trebuia sa vina pe la ea pentru a-i ura cele bune, Marina s-a prezentat(cu intarziere de o ora, ce-i drept) la poarta Andreei, nebanuind ce o asteapta.
Intre timp, noi astialalti ne-am mobilizat cu tort si un cadou tip apometru (ceas), pandind in balcon sosirea sarbatoritei. Cum i-am zarit zulufii, ne-am pitulat cu totii in balcon, insotiti de tort si fortandu-ne din rasputeri sa nu scoatem un sunet pana la momentul oportun.
 Intrand pe usa, Marina noastra, gripata, cu ochii umflat si cu vocea in pioneze, a incercat sa balmajeasca niste cuvinte, cum ca ar fi deprimata ca mai imbatraneste un an si ca nu-si doreste nimic mai mult decat sa mearga acasa si sa se culce. Andreea s-a uitat complice la ea, discutand cu Sorin despre...banalitati de peste zi.
Odata ce Marinoaie s-a introdus in bucatarie si s-a intors cu spatele catre balcon, armata de amalgamati (adicatelea, noi), am iesit cu tortul pash-pash, inaintand gregar catre bucatarie. Cu tot cu lumanarile aprinse infipte in el. In tort, bineinteles.
Dans sa vorbeasca cu Andreea, Marina a avut o tresarire...dupa care un urlet, dupa care un ras isteric, dar rusinat, vazandu-me pe toti, acolo, impreuna cu ea. Nu i-am lasat timp sa isi revina, pentru ca imediat am inceput sa cantam, fiecare in legea noastra, un "La multi ani!" cum putini au mai auzit pana atunci.
Emotionata pana la cer si inapoi, Marina noastra s-a dezarmat, si-a inmuiat glasul a plans si ne-a facut nebuni, amintindu-ne sa nu mai facem vreodata "suprize" din astea cand ea este nemachiata si racita cobza.
Credeti ca a contat? Noi ne-am bucurat ca niste copii mari ca am reusit sa ii inseninam putin ziua. Asta si faptul ca Marina nu a facut vreun infarct prin casa Andreei.

Daca iesim la cafea, promiti sa (nu) ma asternutizezi?

Zilele trecute, Mors imi expunea propria lui teorie asupra relatiilor si interrelationarilor dintre barbati si femei, pe drumul catre casa, la ora 3 dimineata. Era foarte enervat de faptul ca femeile interpreteaza intotdeauna eronat o intrebare simplista de tipul: "Ai vrea sa bei o cafea cu mine?". Nu de alta, dar se gandesc intotdeauna la ce poate urma dupa banala cafea sau...ce forme poate imbraca acea cafea: de pat sau amoruri rapizi, evident. "Da` ce, dom-le, daca vreau sa fut, le zic asta din prima, nu le invit la o cafea, sa o taraganam!", inca il mai aud spunand. 

Pe de o parte, Mors are dreptate, pentru ca atat de tare s-au futut relatiile si increderea intre noi (eternii combatanti in batalia sexelor), incat oricat de sincer si binevoitor ai vrea sa fii, lumea tot interpreteaza si analizeaza. Nu mai poti zice o singura replica fara ca mintea umana, femeiasca (mai mult) sau barbateasca (mai putin) sa nasca polemici, filosofii de viata, sa trezeasca moralitati adormite sau sa dezvolte scenarii fantasmagorice pornind de la o singura invitatie. Personal insa, imi place inca sa cred ca unele cafele au ramas cafele si se beau in locuri de cafengit, nu de asternut. 

Pe de alta parte, trebuie sa iau apararea femeilor (oricat de barbat in atitudine as fi) si sa spun ca nu sunt de condamnat. Absolut deloc. Si asta pentru ca experientele nefericite isi spun cuvantul aici. Pici odata in plasa cafelei din asternut, pici a doua oara(mai mult sau mai putin constient), iar cel care te invita sincer la o cafea ulterior, risca sa fie exilat in haul cel mai negru al "violatorilor perversi" pe baza experientelor anterioare pe care tu le-ai avut. Si de daca saracul vroia, intr-adevar, doar o cafea, fara alte obligatii implicite?

Daca ar mai fi si o alta parte in afara de cele doua parti pe care le-am mentionat deja, si noua, femeilor ne place sa cadem in capcane si sa punem intrebari inutile. Asta ne face sa parem mai importante sau mai constiente (rahat!) in fata posibililor pretendenti: fie de intelect, fie de asternut. Guess what? Nu prea functioneaza!

Asta e doar un mic exemplu, nu vreau sa nasc filosofeli pe tema asta, pentru ca este un subiect mult prea ofertant pentru asta.

Stiu insa ca undeva acolo, exista o lume a celor care inca mai stiu sa faca asta nice and clean si sa spuna lucrurilor pe nume, fara a jigni. Asa ca lucrurile nu sunt total pierdute. Important e sa ii gasesti doar pe cei care fac parte din cercul asta si sunt suficient de deschisi pentru a accepta propunerile, fara a fi judgementalisti. 

Dar in fond, eu ma iau mereu prea in serios, asa ca nu ar trebui sa ascultati prea mult de mine. 

Sa ploua cu normalitate! Oare?

Inspir si expir adanc. Astept. Incerc sa ma automotivez .. gandindu-ma ca schimbarea vine la momentul potrivit si numai daca iti doresti suficient de mult. Nu ca nu as fi recut prin schimbari zambicioase in ultimele luni, dar sa fiu a naibii daca nu mi-as mai dori unele, ceva mai inaltatoare si datatoare de zambete decat cele prin care m-am scaldat pana acum. Asta este meteahna fiecaruia..sa isi doreasca mereu mai mult decat are si mereu sa caute linistea si echilibrul in lucrurile simple pentru altii, dar complicate pentru el... ca persoana.
Probabil ca am ajuns intr-unul din punctele de cotitura in care incep sa analizez si sa ras..ras...ras..analizez micile momente care imi lumineaza ziua: o discutie, o gluma, o privire, un zambet... poate chiar greselile in care ma afund zilnic si pe care continui sa le repet, ca pe o moara stricata.
  Problema e ca momentele zambicioase de care ma bucuram pana acum au  devenit insuficiente si le lipseste stralucirea, care sa declanseze echilibrul si multumirea.  Stiu ca dincolo de ele se ascunde ceva grandios, pe care inca nu l-am descoperit, doar pentru ca nu am cautat suficient de mult.
Dar oare trebuie sa caut sau sa astept? In fond, cum se intampla lucrurile astea? Vin cand le ceri sau cand esti pregatit sa le primesti...ca sa fiu a dracu de nu sunt pregatita sa le primesc pana la ultima picatura, dar se lasa asteptate. Prea asteptate. Atat de asteptate, incat uneori imi vine sa las tot si sa ma izolez in adancul celei mai negre pesteri, doar pentru a nu mai fi nevoita sa ma vad cum le caut, sa le identific... in orice prostie normala ma inconjoara.
Dar cred ca aici este partea in care gresesc, si asta pentru ca normalitatea nu ma defineste, cu toate ca mi-o doresc mult uneori. Poate chiar prea mult..de unde si cautarile continue sau asteptarile la fel de continue, urmate de deziluzii sau angoase pe masura.  Si asta pentru ca oamenii normali isi gasesc fericirea atat de repede. Nazuintele normale satisfac atat de usor,  iar ratiunea limitata nu te lasa nicicand sa iti dai seama cat de neimplinit sau nefericit esti. Drept pentru care, traiesti intr-o inertie care iti face bine, pentru ca nu vezi dincolo de limitele pe care ti le impui singur.
 Odata ce treci de partea anormalilor, incep intrebarile, angoasele si iar intrebarile.  Realizezi ca pe masura ce te intrebi mai mult, iti mai dispare o parte din zambet, iar bucata de vis isi ia zborul, suprimata de ratiune.
Dracia dracului, de unde si pana unde am crezut eu ca pot fi atat de normala?

Omul frumos din spatele brandului: Andi Moisescu

Subiectul urmatorului material nu l-am gasit intamplator. V-am mai spus, nu cred in coincidente. Subiectul materialului urmator a fost declansat de discutia cu o foarte buna prietena... o discutie simpla, la un pahar de vin, despre oamenii frumosi. Asa m-am trezit pomenind numele lui Andi. Andi Moisescu, pe care tangential (dar deloc intamplator), l-am intalnit virtual si profesional.
Daca va inchipuiti ca o sa vorbesc despre brandul Andi Moisescu, va inselati amarnic. Omul din spatele brandului este cel care conteaza intotdeauna. Iar in cazul lui, catalogarea se poate face foarte simplu: este un om frumos. Ce il face atat de frumos? Franchetea si naturaletea comunicarii, laolalta cu gesturile sau actiunile care decurg din ele. Gesturi simple, care conteaza cu atat mai mult cu cat au fost facute dezinteresat, nu din obligatie... cu atat mai putin din dorinta de a-si spori notorietatea brandului personal.
Pe Andi l-am cunoscut virtual acum 2 ani, cand inca ma indeletniceam cu partea de PR pentru Mare Nostrum. Atunci, a acceptat propunerea-mi umila, facuta printr-un scurt mesaj pe TW, de a face parte dintr-un juriu pentru un concurs foto pe care il organizam cu sarguinta.
 Acceptarea propunerii venite din partea unui necunoscut care ii vorbise sincer  nu m-a facut insa sa ii respect munca mai mult decat pana atunci. (Ar fi suprema fatarnicie). Mi-a confirmat insa banuiala ca e un om frumos, iar impresia asta...da, mi-o pastrez in continuare. Si argumente pro continua sa tot vina.

Oameni frumosi. Randuri putine

Oamenii frumosi mi-au placut intotdeauna, oricat de banal ar suna asta. Iar frumusetea asta are atat de multe valente, cu toate ca niciuna nu se leaga de eternul aspect fizic. Cand zic oameni frumosi, ma refer intotdeauna la prezenta de spirit si atitudine, pentru ca astea se gasesc intotdeaun-ai fi cel mai greu intr-un gri urban derizoriu.
Oamenii frumosi nu sunt greu de definit, sunt cei care iti fac intotdeauna ziua mai frumoasa, indiferent de cat de morocanos te-ai fi trezit. Sunt cei care reusesc printr-un cuvant, un gest, un sms, sa iti aduca un zambet in coltul gurii, chiar si in cea mai neagra zi a existentei tale. Pentru ca asta este rolul lor: sa fie altruisti si... umani.
Iar cand observi ca esti inconjurat de oameni frumosi, poti jura ca nu iti mai trebuie nimic altceva.

Lumea bolnava a lui O

Sexul creeaza dependenta, iar cand dependenta capata valori extreme, se naste "Povestea lui O". Primul lucru pe care l-am spus dupa ce am inceput sa citesc povestea perversa si bondage-uita a lui O, a fost ca este o carte bolnava, cu adevarat bolnava. tot atunci, refuzam sa accept cum ca ar fi fost scrisa de o femeie. Si inca una religioasa. Asta pentru ca "Povestea lui O" nu are nimic cuminte in ea: inele, tratament inuman, penetrari fortate, viol, femei facute posta, sange, bici, jucarii sexuale extreme si practici inumane. E ca si cum s-ar fi revarsat Sodoma in paginile unui roman, iar tu nu poti face nimic sa opresti revolutia care se isca in paginile ei. Probabil ca "Povestea lui O" este cartea perfecta pentru cei cu imaginatie bogata si extrema si reprezinta argumentul mai mult decat suficient pentru o masturbare(fizica si intelectuala) la ceas de seara.
Citind cartea, descoperi insa alte valente ale scriiturii extrem de pacatoase: traficul de carne vie si modul in care sunt subjugate femeile pentru a face pe plac stapanilor. E si o chestie psihologica, daca vreti, pentru ca postura de victima se dezvolta pe un substrat, pe un background, pe o disponibilitate psihologica a femeilor care nu sunt in stare sa ia decizii si simt nevoia de a se face acceptate facand un singur lucru: sclavagism sexual . E cel mai simplu mod de a intra in viata cuiva cu o minte mai bolnava decat a marchizului de Sade.
Odata ce te detasezi de detaliile in exces, repetitive, de altfel, descoperi ca laitmotivul deciziei si al dependentei nu dau pace scriiturii. Dar absolut deloc. Incepi sa intelegi de ce personajul O actioneaza cum actioneaza, incepi sa intelegi simbolistica actelor, incepi sa te intrebi daca nu cumva si mintea ta este la fel de bolnava, din momentul in care intelege mecanismul.
Carte despre O nu este o poveste, este o relatare triviala despre realitatile cotidiene si postmoderniste, din care cei slabi nu se pot sustrage. E practic o teorie despre abaterea de la normalitatea sexuala si sociala. Construieste o lume in care personajele percep inumanul ca uman(prin obisnuinta), in care iubirea se masoara in numarul de lovituri de bici si mila stapanului, in care femeile sunt marcate fizic ... ca vitele, pentru a sugera apartenenta la barbat, o lume in care barbatul isi imparte femeia cu prietenii (aplicandu-i lovituri de bici si transformand-o in sclava tuturor), doar pentru a-si demonstra superioritatea.
Mai presus de orice, lumea lui O este o lume in continua schimbare, in care invatacei noi sunt adusi in locurile unde au loc ritualurile, iar rolurile se schimba si se inverseaza in functie de noile personaje aduse in prim plan.
Insa totul tine de libertate si decizie, sa nu uitati asta cand incepeti sa invinuiti personajul principal pentru acceptarea tratamentului inuman la care este supusa.
In final, ea va lua o decizie, pentru ca isi constientizeaza libertatea de care a fost privata pana atunci.
In concluzie, "Povestea lui O" este o carte care merita citita, indiferent de cat de bolnava e scriitura. 

Pus la zid: Daniel Lazar

Doamnelor, urmatorul interviu pe Tomis News ii apartine lui Daniel Lazar. Sorbiti-l din priviri acum, mai tarziu ii veti sorbi si cuvintele.
Si sa nu ma acuzati cumva ca sunt rea, va dau si un mic teaser text, extras din interviu:

Capsuni sau frisca?
Capsuni in mai. Frisca tot anul…in capuccino.

Cine e Adalbert, dom`le?

"Visul lui Adalbert" este un film despre care veti auzi multe de acum inainte. La scurt timp de la avanpremiera TIFF, Hollywood reporter deja ii facuse o recenzie ca la carte, dandu-i sanse mari de reusita. Romanii nu se feresc nici eu sa estimeze sansele de succes ale filmului pe piata romaneasca si europeana.
Singurul inca moderat este Gabriel Achim, chiar regizorul filmului. Cu el am vorbit indelung despre "Visul lui Adalbert".
Inteviu integral in curand pe www.tomisnews.com

Lumea futaiului sincer

Cand ati tras ultima oara linie si ati analizat ce se intampla cu voi si ce se intampla cu cei din jurul vostru? Eu imi fac update-ul asta zilnic, doar pentru a incerca sa inteleg CUM comunica oamenii si DE CE aleg sa comunice asa, si nu altfel?
 Concluziile pe care le trag sunt din ce in ce mai complicate si ma trezesc de multe ori in acelasi punct 0 in care eram cu numai cateva zile inainte: o suta de intrebari, o mie de necunoscute, zeci de mii de combinatii si permutari. Nu stiu daca oamenii sunt complicati. Cred ca le este frica: frica sa spuna ce gandesc, frica sa isi depaseasca limitele, frica sa zambeasca, frica de a fi respins, frica sa iubeasca. In definitiv, frica sa fie asa cum si-ar dori sau ar trebui sa fie intr-o situatie data, doar pentru ca nu au certitudinea ca cel/cea de langa ii va gasi la fel de interesanti daca vor juca propriul rol si nu pe al altora. Pana la urma, asta nu ar fi o problema foarte mare, daca nu ar interveni ceilalti potentatori, pe care nu ii amintesc aici, pentru ca mai mult ca sigur ca va sunt familiari.
 Eu va intreb acum altceva: ce s-a intamplat cu acea comunicare de dragul comunicarii, ce s-a intamplat cu declaratiile sincere si propunerile indecente, dar la fel de sincere? Ce s-a intamplat cu noi toti de ne ascundem dupa un mare deget, si ala mijlociu? De unde masochismul asta benevol in care ne complacem si la care ne supunem zilnic?
 Mi-as dori cumplit de tare sa intregesc gasca de oameni care au ales sa nu gandeasca asa... care inca mai stiu sa se bucure de discutiile fara perdea in scop stiintific, care inca mai stiu sa exploateze abilitatea unei conversatii reusite, care aleg sa fie prieteni inainte de a fi futaci, amanti, iubiti, soti. Am adunat putini oameni de acest tip pe langa mine si parca acum...as vrea sa ii convertesc pe toti la noua religie. O religie in care lumea, mananca, fute, discuta, bea, se distreaza, se culturalizeaza, dar printr-o sinceritate iesita din comun, care da pe spate pe oricine.
Iar in lumea asta, barbatiii inca mai sunt barbati, iar femeile stiu sa fie femei. Niciodata usoare, mereu pertinente in atitudine.
 Ce ziceti, va bagati? 

Raiul la picioarele tale- Insula din Ghindaresti

Barca s-a infipt in mal cu un sunet scurt si icnit. De jur imprejur se auzea sunetul molcom al valurilor, iar  deasupra, vag, ciripitul infundat al unor pasari inca necunoscute. Un aer  umed de cald venea din fata,  uscand fetele si hainele imbibate de apa ale ocupantilor barcii cu motor. Totul era intr-o nemiscare totala, de parca natura ar fi vrut sa vada cine sunt intrusii care au calcat cu picioarele lor pagane pe pamantul ei virgin.
Senzatia stranie ca urmeaza sa se intample ceva dainuia in sufletele ude de ploaie ale tuturor.




Mai multe pe www.tomisnews.com

Alti ochi

Exista momente care te scot din letargie, iti trag doua suturi in cur si iti deschid ochii catre o noua zi. Sunt destul de rare momentele astea, dar atat de puternice, incat fac praf tot ce inseamna  sablon si tipar, anihiland orice lipsa de senzatia pe care o aveai pana atunci. Daca ar putea sa dea mai tare, probabil ca te-ar lasa si cu vanatai, in incercarea lor de a te readuce pe drumul bun.

Va asteptati ca dupa scurta introducere sa va spun ca, de fapt, si eu am trecut printr-un moment din asta care mi-a deschis ochii si m-a dat cu capu` de toti peretii camerei, smucindu-mi neuronii din adormirea lor preacinstita.

 As vrea sa va zic ca da, insa mi-am dat seama ca eu construisem momentul demult si ma tot pregateam sa il infrunt, de parca ar fi fost cea mai mare provocare ce mi-a iesit vreodata in cale. In idiotenia mea insa, refuzam sa trec prin focul purificator al provocarii, continuand sa ma gandesc la cat de tare va arde focul ala nenorocit.   Dar am facut un pas si mi-am dat seama ca nu e atat de rau. 

Trecuta dincolo, pot insa sa privesc inceputul unei zile cu alti ochi. Cati dintre voi pot sa faca asta?

Ermetic despre fildes

Inspir si expir sacadat, fara a simti nici macar un strop de placere. Fac asta doar pentru ca este nevoie, doar pentru ca sunt fortata.O singura sincopa si s-a dus totul: ganduri, sperante, emotii, sentimente, vise plasmuite pe ascuns. Un singur aer tras dincolo de linia rosie si totul devine prapastie. Un hau al imaginatiei si al scenariilor sumbre, care ma imping din nou inspre cenusiul cotidianului.
Nu-mi plac limitele, dar mi le impun. Cum altfel sa-mi pot educa simturile, cum sa le pot domestici astfel incat sa nu ceara mai mult decat cere majoritatea? As vrea sa le pun un calus si sa le domin pana la epuizare, doar-doar si-or uita nazuintele de fildes si s-or cobori la modestia perceptiei comune. Mi-ar placea sa le vad atat de anihilate, incat sa pot face ce vreau din ele: sa le musc, sa le scuip sau sa le mangai pe cap dupa ce mi-au inghitit atata amar de nervi. Nu am taria sa le tai din elan insa. Le las sa isi forteze limitele de fiecare data, pentru a se intoarce cu ochii si picioarele invinetite in fiecare seara.
 Fildesul nu este pentru toata lumea, iar neintelesii trebuie sa se inteleaga pe ei insisi inainte de a porni la drum. Transformarea se produce abia dupa.



. 

Departe de lumina dezlantuita

Iepurele mi-a adus exact ceea ce nu aveam nevoie si de care nu-mi era dor. Iar "ceea ce-ul" asta este nelinistea si dorinta crunta de a fugi departe. Motivele inca imi sunt straine, vad si simt doar ca toate se declanseaza din senin, continua din inertie si se sfarsesc prost. Nu mi-as dori sa cataloghez(inca) totul ca fiind sortit pierzaniei, dar asta pare a fi una dintre blagoslovirile aduse de februarie: prietenii imi sunt putini, creierii imi sunt departe, dezgustul este la mare pret, iar nemultumirea...o, nemultumirea!..de s-ar fi inventat vreun indice cantitativ care sa o masoare!
Zilnic, semnele Apocalipsei mi se arata clar, apasand pe creierii  mei pana nu demult (i)luminati. Greutatea nelinistilor apasa atat de tare incat non sensul devine zdrobitor, culorile palesc, iar logica dispare ca prin miracol. Comparatiile susura, regretele nu contenesc, amintirile unei tinereti nu demult pierdute ma bantuie ingrozitor. Capul nu mi se poate echilibra pe gatul firav si balabane de dimineata pana seara. In el, nu zangane nimic altceva decat sufletul, inima si fericirile trecute.
Se pare ca nu reusesc sa trec de zidul impenetrabil  al fericirii si linistii, lovindu-ma incontinuu cu acel cap greoi de oprelistile de fier ale zidului imens din fata-mi. Nu-mi dau seama daca eu sunt de vina pentru ca nu vad dincolo de el sau oricine altcineva, care se afla dincolo de el si se amuza copios de pe urma farsei pe care mi-o joaca. Gandurile imi alearga dintr-o parte in alta, haotic, iar eu nici macar ca o sa le prind in zbor nu mai indraznesc sa sper. E prea tarziu.Am obosit sa alerg, sa sper si sa ating incerc sa ating perfectiunea.
Nimic nu ma mai incanta, iar pesterile simt ca ma cheama in intunericul lor. Lumina ma irita si ma epuizeaza atat de repede, incat nici nu merita osteneala sa ma mai intorc catre ea. Mi-as dori sa pot sa ma retrag in adancul padurilor si sa las natura sa isi urmeze cursul, in protectia linistii si a intunericului.  Locul mi-l gasesc atat de greu, iar imediat cum il gasesc, devine pricinos. Atat de pricinos, incat ajung sa il detesc imediat ce l-am intinat cu paganismul meu.
Poate ca va veni si vremea linistii. Inca incerc sa ma dumiresc de scopul penitentei  pe care o indur. Sa speram numai ca nu mi-o induc singura. Stiu ca sunt si altii ca mine, ma linistesc gandindu`ma ca scapam impreuna din asta. La un moment dat. 

BB-ul care stie sa faca matinal

Recunosc cu mana pe inima ca m-am lasat pagubasa in a ma uita/ asculta emisiunile de tip matinal, pentru ca am obosit in a comenta si analiza carentele pe care le au: ba sunt sforaitoare, ba sunt indivizi nepotriviti sau fara experienta, ba au un format fad, ba sunt niste emisiuni de tip struto-camila, care se vor de entertainment, dar sunt de fapt informative(si nici macar alea pana la capat).
Cu o mica exceptie insa, la care nici nu v-ati fi gandit.  Exista un matinal local care ii bate la fund mai pe toti. Cu fonduri mai mici, fara premii care iau ochii ,  doar cu oameni care isi indeplinesc scopul de a te face sa razi dimineata. Emisiunea e pe Radio Prahova(?!?) si se emite prin stream online pe www.prahovatv.ro.
Baietii care fac matinalul sunt cei de la fosta "Dimineata Dementa" de pe Radio 21, adica Blaj si Bubanu.  
Formatul de emisiune este pe model american, cu stilul relaxat de vorbit/comunicat si mici glumitze care te fac sa razi zgomotos in birou. Rubricile sunt inspirate, iar cei doi se potrivesc perfect pe entertainment.
In concluzie, totul se leaga si genereaza ras. Si pentru ca-mi place, v-o recomand.

Acum inteleg

Mi-a luat ceva timp sa inteleg ca locul meu nu este acolo. Nu acum, nu pentru moment, nu in viitorul apropiat. Odata ce am ridicat de pe umeri apasarea plecarii la Bucuresti, am rasuflat usurata. Ce-i drept, nici Constanta nu mi se potriveste, dar pentru moment, este ceea ce mi se potriveste mai bine.
Mi-am dat seama de asta in timp ce faceam dus, pentru ca revelatiile apar intotdeauna in momentele in care iti pui mintea si gandirea pe repaus: atatea incercari esuate, atatea dorinte de plecare in tromba, atatea noduri inghitite, atatea suspine in noapte, pentru a-mi da seama de un lucru pe care trebuia sa-l realizez de acum 2 ani: it`s not the time.
Pana la urma, totul tine de potrivire, de timing; mai exact, de timing tau si cel al dorintelor tale. La mine, dorintele nu au functionat, imi dau seama acum, pentru ca au fost nefondate si bazate pe mofturi sau obsesii de moment: iluzia unui job bun, iluzia unui anturaj cu posibilitati nelimitate, iluzia unei relatii. Pe toate le-am proiectat din interior spre exterior, in incercarea de a ma convinge ca mintea nu ma inseala si ca ochii vad aceleasi plasmuiri. Da, vedeau plasmuirile, problema este c anu le transformau in realitati. Pentru ca nu aveau un motiv pertinent la dispozitie pentru a face asta.
In plus, comparatia cu evolutia altora in mediul de acolo era cea care-mi macina nervii de fapt si ma determina sa spun de fiecare data: "da` de ce ala poate, mah..si eu nu??" Ei bine, pentru ca momentul "aluia" sosise. Al meu, nu.
Judecand limpede acum, imi dau seama ca nu am fost corecta: niciodata nu mi-am pus intrebarea si invers...dar prietenii de aici? Cu ei ce fac? Ei nu sunt tot ai mei?
Probabil ca pe undeva am fost orbita de dorinta mea prematura si nu am mai tinut cont de restul factorilor pe care trebuia sa ii iau in calcul odata cu propagarea obsesiva a dorintei mele.
Uite ca abia acum realizez asta, dupa ce s-au scurs mai bine de doi ani de la primele tentative de a pleca. Stii ce? Am invatat sa gandesc, sa experimentez, sa lucrez si sa ma comunic global.
Iar globalul nu inseamna Bucuresti. Nu acum.

Revenit-am

Astazi, un stimat domn mi-a atras atentia ca nu am mai postat nimic pe blog. Se pare ca numai asa reusesc sa ma mobilizez in ultimele luni pentru a putea scrie pe blog, cu impunsaturi de la spate. Nu e neaparat rau, dar nici bine nu e, trebuie sa recunosc.

Asa ca acum, sub impulsul momentului, incropesc un material scurt, de scuze, pentru toti cei care ma citesc:

- Imi pare rau ca nu v-am mai alimentat zilnic cu ironii si rautati. S-au transformat in "Ramonismele" de pe FB.
- Imi pare rau ca nu am otravit diminetile voastre cu opinii pertinente si enervant de dureroase pentru nisati(am fost si injurata pentru curajul meu, daca va aduceti bine aminte)
- Imi pare rau ca nu mai povestesc crampeie de viata, crampeie de trairi, crampeie de iubiri. Acum imi place sa va cunosc pe voi.
- Imi pare rau ca nu m-am mai enervat atat de des in ultima perioada, incat sa-mi pot consuma creator energia in materiale obscen de otravite.
- Imi pare rau ca nu v-am mai animat diminetile si inseninat zilele grele de munca.

Dar...mi-am permis sa iau o scurta pauza din meseria mea de justitiar atoatesalvator. Devenise prea mult si prea greu. Rosmundi nu a mai functionat la frecventele inalte si acum observ ca voua va era dor.
Asa ca...ma intorc fortat din concediu, nu am ce face. Lumea asteapta sa fie salvata, iar empatia pusa pe picioare.
PS: Multumesc stimatului domn pe aceasta cale.