Oameni frumosi. Randuri putine

Oamenii frumosi mi-au placut intotdeauna, oricat de banal ar suna asta. Iar frumusetea asta are atat de multe valente, cu toate ca niciuna nu se leaga de eternul aspect fizic. Cand zic oameni frumosi, ma refer intotdeauna la prezenta de spirit si atitudine, pentru ca astea se gasesc intotdeaun-ai fi cel mai greu intr-un gri urban derizoriu.
Oamenii frumosi nu sunt greu de definit, sunt cei care iti fac intotdeauna ziua mai frumoasa, indiferent de cat de morocanos te-ai fi trezit. Sunt cei care reusesc printr-un cuvant, un gest, un sms, sa iti aduca un zambet in coltul gurii, chiar si in cea mai neagra zi a existentei tale. Pentru ca asta este rolul lor: sa fie altruisti si... umani.
Iar cand observi ca esti inconjurat de oameni frumosi, poti jura ca nu iti mai trebuie nimic altceva.

Pus la zid: Daniel Lazar

Doamnelor, urmatorul interviu pe Tomis News ii apartine lui Daniel Lazar. Sorbiti-l din priviri acum, mai tarziu ii veti sorbi si cuvintele.
Si sa nu ma acuzati cumva ca sunt rea, va dau si un mic teaser text, extras din interviu:

Capsuni sau frisca?
Capsuni in mai. Frisca tot anul…in capuccino.

Lumea futaiului sincer

Cand ati tras ultima oara linie si ati analizat ce se intampla cu voi si ce se intampla cu cei din jurul vostru? Eu imi fac update-ul asta zilnic, doar pentru a incerca sa inteleg CUM comunica oamenii si DE CE aleg sa comunice asa, si nu altfel?
 Concluziile pe care le trag sunt din ce in ce mai complicate si ma trezesc de multe ori in acelasi punct 0 in care eram cu numai cateva zile inainte: o suta de intrebari, o mie de necunoscute, zeci de mii de combinatii si permutari. Nu stiu daca oamenii sunt complicati. Cred ca le este frica: frica sa spuna ce gandesc, frica sa isi depaseasca limitele, frica sa zambeasca, frica de a fi respins, frica sa iubeasca. In definitiv, frica sa fie asa cum si-ar dori sau ar trebui sa fie intr-o situatie data, doar pentru ca nu au certitudinea ca cel/cea de langa ii va gasi la fel de interesanti daca vor juca propriul rol si nu pe al altora. Pana la urma, asta nu ar fi o problema foarte mare, daca nu ar interveni ceilalti potentatori, pe care nu ii amintesc aici, pentru ca mai mult ca sigur ca va sunt familiari.
 Eu va intreb acum altceva: ce s-a intamplat cu acea comunicare de dragul comunicarii, ce s-a intamplat cu declaratiile sincere si propunerile indecente, dar la fel de sincere? Ce s-a intamplat cu noi toti de ne ascundem dupa un mare deget, si ala mijlociu? De unde masochismul asta benevol in care ne complacem si la care ne supunem zilnic?
 Mi-as dori cumplit de tare sa intregesc gasca de oameni care au ales sa nu gandeasca asa... care inca mai stiu sa se bucure de discutiile fara perdea in scop stiintific, care inca mai stiu sa exploateze abilitatea unei conversatii reusite, care aleg sa fie prieteni inainte de a fi futaci, amanti, iubiti, soti. Am adunat putini oameni de acest tip pe langa mine si parca acum...as vrea sa ii convertesc pe toti la noua religie. O religie in care lumea, mananca, fute, discuta, bea, se distreaza, se culturalizeaza, dar printr-o sinceritate iesita din comun, care da pe spate pe oricine.
Iar in lumea asta, barbatiii inca mai sunt barbati, iar femeile stiu sa fie femei. Niciodata usoare, mereu pertinente in atitudine.
 Ce ziceti, va bagati? 

Departe de lumina dezlantuita

Iepurele mi-a adus exact ceea ce nu aveam nevoie si de care nu-mi era dor. Iar "ceea ce-ul" asta este nelinistea si dorinta crunta de a fugi departe. Motivele inca imi sunt straine, vad si simt doar ca toate se declanseaza din senin, continua din inertie si se sfarsesc prost. Nu mi-as dori sa cataloghez(inca) totul ca fiind sortit pierzaniei, dar asta pare a fi una dintre blagoslovirile aduse de februarie: prietenii imi sunt putini, creierii imi sunt departe, dezgustul este la mare pret, iar nemultumirea...o, nemultumirea!..de s-ar fi inventat vreun indice cantitativ care sa o masoare!
Zilnic, semnele Apocalipsei mi se arata clar, apasand pe creierii  mei pana nu demult (i)luminati. Greutatea nelinistilor apasa atat de tare incat non sensul devine zdrobitor, culorile palesc, iar logica dispare ca prin miracol. Comparatiile susura, regretele nu contenesc, amintirile unei tinereti nu demult pierdute ma bantuie ingrozitor. Capul nu mi se poate echilibra pe gatul firav si balabane de dimineata pana seara. In el, nu zangane nimic altceva decat sufletul, inima si fericirile trecute.
Se pare ca nu reusesc sa trec de zidul impenetrabil  al fericirii si linistii, lovindu-ma incontinuu cu acel cap greoi de oprelistile de fier ale zidului imens din fata-mi. Nu-mi dau seama daca eu sunt de vina pentru ca nu vad dincolo de el sau oricine altcineva, care se afla dincolo de el si se amuza copios de pe urma farsei pe care mi-o joaca. Gandurile imi alearga dintr-o parte in alta, haotic, iar eu nici macar ca o sa le prind in zbor nu mai indraznesc sa sper. E prea tarziu.Am obosit sa alerg, sa sper si sa ating incerc sa ating perfectiunea.
Nimic nu ma mai incanta, iar pesterile simt ca ma cheama in intunericul lor. Lumina ma irita si ma epuizeaza atat de repede, incat nici nu merita osteneala sa ma mai intorc catre ea. Mi-as dori sa pot sa ma retrag in adancul padurilor si sa las natura sa isi urmeze cursul, in protectia linistii si a intunericului.  Locul mi-l gasesc atat de greu, iar imediat cum il gasesc, devine pricinos. Atat de pricinos, incat ajung sa il detesc imediat ce l-am intinat cu paganismul meu.
Poate ca va veni si vremea linistii. Inca incerc sa ma dumiresc de scopul penitentei  pe care o indur. Sa speram numai ca nu mi-o induc singura. Stiu ca sunt si altii ca mine, ma linistesc gandindu`ma ca scapam impreuna din asta. La un moment dat. 

Revenit-am

Astazi, un stimat domn mi-a atras atentia ca nu am mai postat nimic pe blog. Se pare ca numai asa reusesc sa ma mobilizez in ultimele luni pentru a putea scrie pe blog, cu impunsaturi de la spate. Nu e neaparat rau, dar nici bine nu e, trebuie sa recunosc.

Asa ca acum, sub impulsul momentului, incropesc un material scurt, de scuze, pentru toti cei care ma citesc:

- Imi pare rau ca nu v-am mai alimentat zilnic cu ironii si rautati. S-au transformat in "Ramonismele" de pe FB.
- Imi pare rau ca nu am otravit diminetile voastre cu opinii pertinente si enervant de dureroase pentru nisati(am fost si injurata pentru curajul meu, daca va aduceti bine aminte)
- Imi pare rau ca nu mai povestesc crampeie de viata, crampeie de trairi, crampeie de iubiri. Acum imi place sa va cunosc pe voi.
- Imi pare rau ca nu m-am mai enervat atat de des in ultima perioada, incat sa-mi pot consuma creator energia in materiale obscen de otravite.
- Imi pare rau ca nu v-am mai animat diminetile si inseninat zilele grele de munca.

Dar...mi-am permis sa iau o scurta pauza din meseria mea de justitiar atoatesalvator. Devenise prea mult si prea greu. Rosmundi nu a mai functionat la frecventele inalte si acum observ ca voua va era dor.
Asa ca...ma intorc fortat din concediu, nu am ce face. Lumea asteapta sa fie salvata, iar empatia pusa pe picioare.
PS: Multumesc stimatului domn pe aceasta cale.

Ramonism

I: De ce si`ar pune cineva un numar de inmatriculare la masina care sa contina "LER"?
R: Pentru ca vrea sa`i dea peste nas lui Hrusca ..cu monopolul lui.

Ramonism extins: Cand muntele de granit devine floare.

Sensibilitatea e normala pentru o floare. Dar cand topeste muntele de granit, este coplesitoare. Si pentru cel topit, si pentru florile din jurul lui. Este una dintre replicile pe care le-am pronuntat suierator, la ceas de seara, unde altundeva decat pe Facebook?
Evident ca nu este aruncata in neantul conversatiei doar de dragul de a fi acolo, ci pentru ca a pornit de la ceva real. Am un prieten. Toate povestile cu final mai putin fericit incep asa, pentru ca intotdeauna este mai usor sa vorbesti despre altii decat despre tine. De data asta insa, eu chiar vorbesc despre altii.
Cum ziceam, am un prieten. Definitia muntelui de granit pare a i se potrivi de minune. Intotdeauna a jucat rolul judecatorului aspru, care nu lasa nimic sa i se strecoare printre degete. Prin cautatura incisiva, oricine l-ar fi catalog in categoria imuabila a muntelui de granit. Asta este brandul pe care si l-a construit si cu care i-a obisnuit pe ceilalti.
Astazi insa, muntele de granit s-a topit, iar eu am fost pusa in fata unei sensibilitati iesite din comun, cum numai un "uman" ar putea sa conceapa. Sufletul i s-a deschis, iar vocea a tremurat la telefon. Dupa care a urmat un suspin scurt, parca neterminat. Am fost bulversata de splendoarea sinceritatii lui si i-am ridicat in gand o statuie pentru curajul de care a dat dovada. Nu e usor sa fii uman, inconjurat de inumani.
Durerea te ingenuncheaza si este poate singura care te face din nou uman, anulandu`ti toate mecanismele de aparare si tertipurile cu care iti tencuiesti sufletul. E catharsys-ul fiecaruia, pentru a ajunge la esenta propriei lui realitati.