Where did the gentlemen go?

O sa indraznesc sa pun o intrebare, cu toate ca stiu ca nu multi au raspunsul la ea. Eu ma incumet totusi sa intreb: "Unde mama ma-sii au disparut toti domnii?" Si prin domni a nu se intelege acei barbati la costum, cu cravata si butoni. Aia sunt bancherii, sa nu ii confundam. Nu, eu ma refer la cu totul si cu totul altceva: la acei detinatori de picioare, maini si ceva prelungiri cerebraliene, dotati cu inteligenta si maniere desavarsite. Nu a fost taman modul optim de a-i descrie, dar prefer ca inceputul sa fie grobian, pentru ca finalul sa fie splendid.
Vorbind serios si deloc ironic, sunt una dintre acele femei care suspina ori de cate ori aud de un individ de scoala veche (a nu se intelege romantic si siropos, dornic sa te blagosloveasca cu o tona de copii si sa te puna la cratita), care reuseste sa iti smulga un zambet ori de cate ori actioneaza. Sunt cei care inca iti mai aprind tigara, cei care te sorb din priviri cu subinteles, promitandu-ti vizual o seara cu urlete, tipete si pahare de vin alb dupa.
Sunt cei care iti deschid usa la masina si intra intotdeauna primii in restaurant. Sunt cei care in timp ce iti vorbesc despre aliante politice, jocuri de interese si solutii pentru criza mondiala, nu uita sa iti zambeasca in timp ce te intreaba daca mai vrei un pahar de vin, oferindu-se sa ti-l umple. In plus, mai sunt si cei care indura crizele de isterie, discutiile interminabile cu prietenele si cei care isi incordeaza usor maxilarele ori de cate ori te schimbi in tonele de rochii. Dupa, tot ei sunt cel care iti pune mana grijuliu pe spate, pentru a-si delimita teritoriul gentilomesc in fata celorlalti.
Pe scurt, domnii sunt cei stiu sa comute intre animal social si mascul alfa, in contextele potrivite.
Suna cat se poate de anost, stiu. Cine si-ar dori un astfel de barbat...? In afara de mine, bineinteles.

Ramonism extins: Cand muntele de granit devine floare.

Sensibilitatea e normala pentru o floare. Dar cand topeste muntele de granit, este coplesitoare. Si pentru cel topit, si pentru florile din jurul lui. Este una dintre replicile pe care le-am pronuntat suierator, la ceas de seara, unde altundeva decat pe Facebook?
Evident ca nu este aruncata in neantul conversatiei doar de dragul de a fi acolo, ci pentru ca a pornit de la ceva real. Am un prieten. Toate povestile cu final mai putin fericit incep asa, pentru ca intotdeauna este mai usor sa vorbesti despre altii decat despre tine. De data asta insa, eu chiar vorbesc despre altii.
Cum ziceam, am un prieten. Definitia muntelui de granit pare a i se potrivi de minune. Intotdeauna a jucat rolul judecatorului aspru, care nu lasa nimic sa i se strecoare printre degete. Prin cautatura incisiva, oricine l-ar fi catalog in categoria imuabila a muntelui de granit. Asta este brandul pe care si l-a construit si cu care i-a obisnuit pe ceilalti.
Astazi insa, muntele de granit s-a topit, iar eu am fost pusa in fata unei sensibilitati iesite din comun, cum numai un "uman" ar putea sa conceapa. Sufletul i s-a deschis, iar vocea a tremurat la telefon. Dupa care a urmat un suspin scurt, parca neterminat. Am fost bulversata de splendoarea sinceritatii lui si i-am ridicat in gand o statuie pentru curajul de care a dat dovada. Nu e usor sa fii uman, inconjurat de inumani.
Durerea te ingenuncheaza si este poate singura care te face din nou uman, anulandu`ti toate mecanismele de aparare si tertipurile cu care iti tencuiesti sufletul. E catharsys-ul fiecaruia, pentru a ajunge la esenta propriei lui realitati.