Copilul Vomel

Copil fiind, Vomel nu cutreiera padurile. Ai lui l-au ferit de oameni, de societate, de natura. VOmel nu putea sa se joace, Vomel nu putea sa rada, VOmel nu putea sa se bata(nici acum nu poate). VOmel trebuia sa isi faca mereu lectiile, sa si le faca la timp..si sa faca si aprofundeze dupa..sa nu il ia viata pe nepregatite. De mic, Vomel citea mult. Asa a inceput sa creada ca e zmeu, ca mai apoi sa continue cu Harap Alb, pentru a termina cu ELiade si Steinhardt. Mereu s-a crezut erou..erou civilizator si mereu a crezut ca asta il considera si ceilalti. A crezut ca daca iti duci viata ca in carti, deznodamantul trebuia sa fie acelasi. Habar nu avea VOmel pe atunci ce palma zdravana avea sa ii rezerve viata, ani mai tarziu. Mai exact, atunci cand a inceput sa creada ca viata e un teatru..a inceput sa dramatizeze. Acum a ajuns intr-un teatru de viata, invatand inca sa traiasca SOCIAL si EMOTIONAL. TOate i se trag lui VOmel de cand era mic. De cand copii faceau bascalie de el, la ora de sport, pana cand colegii il bateau pe holurile scolii, amemintandu`l ca daca vomite pe ei, il vor bate si mai tare. Vomel nu era placut de nici unul dintre copii. Toti il ocoleau. Ori de cate ori copiii lucrau in grupuri, VOmel era lasat pe dinafara. Era cel care statea la catedra si lucra asiduu, cu lacrimile de copil in coltul ochilor, pentru ca nimeni..in afara de doamna...nu vroia sa vb cu el. Poate de aceea e asa taciturn. Mama insa ii zice ca nu e nimic in regula cu el...Defectii astia de muritori sunt de vina, zice ea. Mangaindu`l pe crestetul de copil de 30 de ani. In fiecare zi, Vomel realizeaza ca e nevorbit..si de fiecare data cand i se intampla asta..se aseaza in fata oglinzii si incepe sa vorbeasca de unul singur cu prietenii sai: pieptenul, foarfeca si hartia, pe care le detesca ca sunt asa absurde si lipsite de viata. De fapt, copilul VOmel nu a crescut deloc. Iar de evoluat, nici atat. A ramas acelasi Vomel izolat, complexat si mut..pe care vecinii si soferii din cartier s-au saturat sa il vada.