Dincolo de bine. Dincoace de rau. Apologia relatiilor interumane.

Nu mi-a placut prea mult Alice Nastase cand am auzit prima data de ea. Eu, intocmai ca orbul care pipaie bucatile unei carti si nu reuseste sa ii desluseasca intelesul. Numai ca orbul a invatat sa citeasca si sa desluseasca. Mi-a picat recent in mana una din cartile semnate de Alice Nastase, impreuna cu Aurora Liiceanu. "Dincolo de bine, dincoace de rau" parea un manuscris cu tematica banala si deja uzata, care mizeaza pe relatiile intre barbati si femei. Dar m-am inselat. Usor greoaie pe alocuri, cartea este clar de nisa. Descrie simtamintele femeii moderne, care incearca sa nu piarda in lupta cu postmodernismul, in timp ce incearca sa se ia la tranta cu suratele sale deloc blagoslovite cu materie cenusie. E o lupta zilnica, in care regasirea gaseste pierderea si pierderea tanjeste dupa regasire. Dar niciodata..sau arareori ajung la un numitor comun. Mi se punea un nod in gat cu fiecare pagina pe care o rasfoiam. Lupta mea se ducea in paralel cu lupta vocii autoriale. Stransoarea in jurul gatului devenea din ce in ce mai incomoda pe masura ce se contura imposibilitatea rezonantei intre sexe. Femeia niciodata nu e sexul slab, ea alege intotdeauna. Parea sa se convinga pe ea, dar si pe un public similar cu ea, Alice Nastase. In final, dupa ce am reusit sa ma detasez de firul epic, am conchis cu o replica din carte: "Prea femeie sa nu pot sa plang, prea barbat sa cer ajutorul". O singura fraza ce defineste o situatie contemporana de inadaptare, rasturnare a valorilor, mutatie a femininului catre masculin si incercare permanenta de regasire pe sine intr-un haos ce transforma tot. Fiecare particula. Fiecare atom. Fiecare celula. Totul e schimbare. Vartejul insa nu trebuie sa te ia niciodata prin surpindere.