Incerc sa trec, in general, peste pesimismul care ma caracterizeaza, pentru a-mi duce viata pe fagasul lucrurilor roz si pufoase. Nu-mi iese insa niciodata manevra asta, pentru ca..brusc, ma loveste melancolia si dorinta apriga de a duce aceeasi viata sanatoasa si normala pe care o are toata lumea.
Ma sufoc in tiparele mele si ma indrept, aproape inecandu-ma de praf catre gandul meu de reinventare, din nou. A te croi dupa dorintele altora nu este neaparat gresit, dar de fiecare data ajunge sa strapunga ceva..iremedial si ireversibil. Exista un pret pentru toate, iar trufia si constiinta se platesc cel mai scump. Din nefericire pentru sufletul meu, le am pe amandoua. In exces, chiar. Iar in unele momente de luciditate, realizez cata orbire imi pot aduce.
Azi a fost momentul in care mi-am dorit nespus sa fiu normala: sa pot sa zambesc, sa pot sa rad, sa pot sa iubesc lucrurile simple, de care cei mai multi se bucura in fiecare zi.
Nu am reusit, mi-am dat seama ca nu am aflat inca fericirea simplitatii, pe care eu o complic de fiecare data si o alung, de teama faptului ca voi ajunge sa-mi vad implinite cele mai arzatoare dorinte.
Pana cand voi invata cum se savureaza fericirea, voi continua probabil sa ma inec in imensitatea unei realitati prafuite, alaturi de alte milioane de oameni.
Dar daca eu sunt cea care alunga propria fericire?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?Tare, sa te auda toata lumea:
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.