Peninsula ca un Purgatoriu

In Peninsula nu te aventurezi niciodata singur. E regula de baza pentru oricine tine la viata lui sau macar la...buzunarele care ii flutura sau ii atarna in vant. Pe cat de frumoasa, pe atat de periculoasa si derapanata este Peninsula. Este ca un Purgatoriu prin care trebuie sa treci pentru a ajunge sa vezi ceea ce Ovid vedea in Exil. E un amestec de groaza si durere, rugina si ziduri cazute, fecale si umbre, umbre si grandomanii arhitecturale aruncate-n neantul malului de mare.
De cum intri-n Peninsula, apar Cerberii: cersetori-tigani, puradei in curul gol, care se tin scai de tine, cerandu`ti fie bani, fie tigari. Smulgandu-te din rugamintile lor, te avanti pe strazile atat de inguste, incat simti ca ti se ia suflul.
Masochist fiind, continui sa te purifici, crezand in iluminarea sufletului de dincolo de strazile imputite si mirosind a ranced, a gunoi, a parasire. Te ineci cu dezolarea, inghiti in sec amarul cladirilor care stau sa cada, intrebandu-te cum ar fi sa locuiesti intr-una din ele. FAra sa vrei, te duci cu gandul la casele rosii si terasele interbelice care trebuie sa fi animat odata pustiul desantat pe care il vezi acum.
Zambesti din nou fad, dar totusi linistit..si iti traiesti visul pana la capat. Cobori serpuit, duios, ca versurile lui Ovid.
Brusc, ii vezi statuia inverzita de ciuda si muzeul cu pereti galbeni din spate. Vegheaza Ovid, te intrebi, cati dintre noi stiu ca vegheaza. Te asezi langa el..si te loveste din nou angoasa: mormanul de caramizi din fata, parcelele rase din lateral, bolovanii care se pravalesc in mare iti intuneca viziunea. Vai si amar, ar spune Ovid.
Tu nu poti decat sa inghiti in sec si sa te purifici in continuare, inainte de a ajunge la poarta Orientului, in Port. Mirosul de istorie si de vechi iti taie nasul. Iar rasuflarea ti-e taiata de constructiile luxoase care ingradesc marea.
De te-ai putea aseza numai...Esti un simplu om....