Inelele de pe...peron

Mi se paruse ca este el. L-am zarit prin imensitatea sufletelor care asteptau pe acel peron gri si am avut o tresarire in momentul in care m-a pironit cu privirea. Era patrunzatoare. La fel ca si cuvintele pe care mi le aruncase cu mult timp inainte, ce ma facura sa ma prabusesc deloc subtil sub propria greutate.
Avea sa plece definitiv si nimic nu il putea opri din incapatanarea lui de a renunta la tot: familie, prieteni, iubita, viata. Viata! Acea viata pe care reusise sa o aduca la un echilibru, dupa ani si ani de cautari. Si pentru ce? Pentru o calatorie care ar fi trebuit sa ii schimbe universul, lumea, conceptiile si sa ii mai si aduca banii pe care i-a cautat aprig o viata intreaga. Stupid, imi ziceam eu la vremea aceea, cand nu intelegeam foarte bine excesul lui de renuntare, in defavoarea unei sigurante atent construite.
Dar timpul a venit peste mine, iar experienta m-a pus in fata aceluiasi fapt. Si atunci am inteles ca el nu se regasea pe sine in siguranta aia atent construita...ca vroia altceva, ca simtea ca se sufoca intr-o lume ce nu ii apartine. Ca alerga dupa Eul deloc surd, deloc orb, pe care stia ca il are lasat pe undeva prin lume si pe care vroia sa il atinga si sa urle ca...este! Caci asta era chemarea.
Privirea lui patrunzatoare s-a blocat insa in inelul de pe degetul meu. Si in mana cu inel geaman, ce o tinea strans pe a mea.
A venit prea tarziu pentru viata asta. Cautarea s-a incheiat.