Sunt perfectiunea neintruchipata

Mi-as fi dorit sa am ochi mari si expresivi. Mi-as fi dorit sa am buzele senzuale, care sa descopere, in surasul lor, dinti perlati, perfecti. Poate ca si nasul ar fi putut fi altfel, stiu sigur ca mi l-am dorit mic si in vant, sa faca profilul frumos in toate pozele. Cred ca si alte maxilare m-ar fi avantajat, sa puna in valoare mai bine trasaturile fetei. 

Acum, daca stau sa ma gandesc mai bine, nu mi-ar fi stricat nici un corp tonifiat la extrem, picioare de nagat de balta si niste sani ceva mai mari. De fapt, mult mai mari, sa imi incapa tot sufletul in ei. Poate ca si fundul..cu fundul ar fi trebuit sa fac ceva, ca pare prea mic. Ceva mai bombat ar fi aratat mai bine in rochia aia mulata pe care nu am mai purtat-o demult.

 Si acum, ca am inceput, pometii mai ridicati, sprancenele ceva mai arcuite, un tatuaj de forma pe undeva pe umar, ceva hialuronic pe unde se poate si silicon cat cuprinde, sa lasam frustrarile sa curga la vale. 

Intr-adevar, asta era si gandirea mea atunci cand ma uitam in oglinda. Asta pana cand am invatat un lucru simplu de serios: sa ma accept asa cum sunt. Cu defectele mele, cu nasul proeminent, cu buzele subtiri, cu fluctuatiile de greutate, cu sanii deloc de cupa D, cu tot ce implica faptura mea. Asa imperfecta cum e. Mi-am dat seama ca sunt om pana la urma, iar perfectiunea e departe de mine si de cataloagele photoshopate in exces. Pentru ca am alergie la plastic, in principal. 

Mi le-am imbratisat pe toate, pe ele, defectele.... si am dat drumul luminii din mine. Am lasat bunatatea sa imi iasa prin toti porii si zambetul sa imi indulceasca trasaturile aspre. Am lasat creierul sa penetreze ce apuca in jurul lui si sa gaseasca oameni asemeni lui. Am lasat sufletul sa aleaga, iar ochii sa vada.

Fara plastic si fara frustrari. Care au disparut ca prin farmec, daca tot vorbim de asta. 

Pentru ca le-am acceptat. 

Cu toate imperfectiunile mele la purtator, sunt sigura ca o sa gasesc un "urat" si pentru mine. Din asta, tot cu defecte. Din asta, de respira aer si vorbeste la fel de mult. Din asta, de merge pe doua picioare si zambeste. Pentru ca sunt sigura ca nu o sa imi pese de nicio lipsa de perfectiuni, atunci cand doi ochi se vor uita la mine dimineata, strangandu-ma dragastos din pleoape, in timp ce gura imi va spune: "Buna dimineata, iubita mea. Te iubesc. Cel mic s-a trezit si intreaba de tine". 

Oameni sa fim, oamenilor!