De vreo 4 ani incoace, am aceeasi problema: nu`mi gasesc locul. Nimic nu pare a fi al meu, nimic nu pare a vrea sa ma integreze intru-totul, nimic nu pare a ma defini atat de bine incat sa pot sa zic : "Ma statornicesc! Aici e de mine!" Am momente de liniste si pura revelatie, in care cred ca daca as fi in alta parte, mai mult ca sigur ca locul ala nu mi s-ar potrivi la fel de manusa ca manusa asta. Sunt acele momente in care creierul meu este mult prea ocupat si ingropat in hartii si da impresia de autosuficienta. Altceva nu ii mai trebuie:nici prieteni, nici iubire, nici atentie.Nimic.E suficient faptul ca exista el si mecanismele lui, care imi dau impresia ca locul meu nu trebuie sa fie in alta parte decat acolo unde mi se recunosc merite, unde apar proiecte noi, unde ma implic, unde socializez cand apuc.Adica aici.
Insa imediat dupa aceste momente destrabalant de linistitoare, vin celelalte. Momente in care perspectiva se schimba si cred cu tarie ca locul meu trebuie sa fie dincolo de gratiile argintii ale realitatii mele imediate. Asta e semn ca el, creierul, este in repaus si incepe sa analizeze continuu beneficiile taramului fagaduintei, cel de dupa gratiile argintii. E suficient un singur gest, o singura poza, un singur moment, ca procesul comparatiilor incepe, la nivel mental: acolo e mai frumos, pentru ca...uite ca acolo m-am distrat mai bine decat..uite ca am mai multi prieteni acolo decat aici.Si daca lucrurile stau asa, eu ce caut Aici?
Intotdeauna, acel acolo devine Bucuresti. Acolo am prietenii, acolo am linistea, acolo am fericirea, acolo am cafelele de dim, acolo am zambetele, acolo am tot. Sau aproape tot. Intotdeauna. Diferenta dintre aici si acolo sfasie de fiecare data, de la primul pana la ultimul cuvant, de la prima pana la ultima amintire. Nici acum nu sunt convinsa unde mi-ar fi mai bin.Insa un singur lucru stiu: este obositor de frustrant sa alerg mereu intre aceleasi 2 alternative care nu reusesc sa ajunga la un numitor comun. Niciodata. Poate ca nici aici ...dar nici acolo nu ma vor. Poate ca sunt sortita sa nu depasesc vreodata dilema locului pe care sa-l numesc "acasa".In fond, predestinarea este inca un concept valid, cu aplicabilitate.
...si cand te gandesti ca totul a pornit de la o simpla amintire a ultimelor mele zambete, purtate prin Tribute.....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?Tare, sa te auda toata lumea:
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.