Martor al iadului viscolit

M-au trezit la ora 7.00 zgomotele de lopeti. Harjaiau incontinuu in asfaltul demult ingropat sub zapada. La celalat capat al lor stateau o adunatura de oameni cu dare de mana, panicati ca nu vor avea cum sa plece cu masinile la munca. Nici daca se tocmeau nu reuseau sa fie atat de eficienti.Sunt toti acoperiti de un strat gros de zapada rece si au obrajii piscati de viscolul care a inceput sa mature tot cu numai cateva ore in urma. Putin mai la stanga, un alt individ isi implora masina sa porneasca, bodoganind incontinuu. Sunetul inecat al motorului tradeaza insa intentiile automobilului uzat, pentru care nu mai exista nici o sansa. Cel putin, nu pe vremea asta.
Mi-am facut curaj sa cobor in iadul pe care il observam cu teama la geam, sorbind din cafea.Linistea din jur, asezonata cu zgomote surde ale tehnicilor care dadeau gres imi dadeau o stare de neliniste linistita. Senzatia stranie ca toti ne aflam bagati in acelasi rahat alb, impecabil, ma mai linistea putin.
Curajul meu s-a dus mai departe si am inceput sa ma indrept, pe jos, catre locul de munca. Vscolul imi biciuia fiecare por al epidermei. Cel mai eficient gomaj pentru ten, imi repetam in minte, pentru a-mi pastra luciditatea caldurii. Din cauza nametilor imensi, oamenii circulau pe mijlocul strazilor.Nu ca ele ar fi fost curatate, dar zapada putea fi penetrata acolo, pentru ca era in strat mic adunata. Pe margini, muntii de nameti m-au facut sa ma gandesc din nou la apocalipsa. Nu cea biblica, dar cea imaginata de un om obisnuit, care trebuie sa ajunga la munca.
De jur imprejurul meu, nervi, urlete si fum iesind din cosurile caselor. Pe alocuri, zapada era patata de urina cainilor, care abia indurau frigul, zgribulindu-se la fiecare rahala.
In dreapta mea, doi indivizi dadeau cu lopetile de zor, incercand sa scoata masina din parcare. Neputinta in fata albului i-a facut sa urle dupa ajutor. Un grup de tineri au dat spargerea gastii si s-au dus sa ii ajute.
Fulgii mi se lipsesc de gene, iar mainile imi sunt inghetate bocna. Cu ochii mijiti, incerc sa gasesc drumul catre birou.Rafalele de viscol imi matura nametii din fata si le schimba traiectoria, mutand zapada dintr-o parte in alta. "Nu mai pot!", exclam in minte, incercand sa imi dezghet picioarele.
Haosul alb ne-a suprimat.Viscolul ne matura si ultimele ganduri.Solitara, o sanie cara un copil. Bine ca macar cineva se bucura de tot dezastrul asta!