Scrisoare catre mine

Te-am vazut pana acum in ceata.Imi era teama sa vad dincolo de ea, pentru ca nu stiam unde ma duce racoarea unei dimineti de primavara.Imi ploua in suflet, ploua in tine, dar tu, tu nu aveai glas sa urli. Iti pierise de la tipetele mute pe care le-ai scuturat din tine, incercand sa ma faci sa inteleg:ca eu nu sunt a lor, ca am ramas a mea.Insa in timp ce urletele tale iti gaureau plamanii, urechile mele ramaneau la fel de astupate ca pana atunci. Nu puteam si nu vroiam sa aud vocea ratiunii, care ma indemna la acceptare. Am preferat sa ma chinui, sa te sfasai cu dintii si sa iti intorc spatele decat sa accept schimbarea care ma invaluia prin fiecare por.
Atunci, imi aduc aminte, ca primul spre care am urlat ai fost TU. Asa linistit si continuu sfasiat cum te stiam.Tu.Nu eu, Tu. Atunci, nu ai facut nimic. M-ai lasat sa imi revars spre tine gaurile negre din suflet si frustrarile coapte,fara a-mi spune macar un cuvant. Ai cautat sa te uiti in ochii mei, incercand sa imi fixezi privirea nebuna, innebunita de cotidian.Ti-am evitat ochii, cautandu-mi alte orizonturi. Am incercat chiar sa imi vand sufletul lui, pe un gram de fericire.Nu mi-a primit ofranda si am ajuns, deznadajduita, la picioarele colosului Deznadejde. Am urlat din toti rarunchii si mi-am trecut sufletul prin carbuni incinsi, pentru a ma purifica de ganduri sinistre.
Atunci am bajbait dupa tine, tremurand din toate incheieturile. Nebunia imi pusese mana la gura si se infiltrase in mine. Ca un narcoman, ti-am cautat respiratia plina de speranta si liniste, pentru ca stiam ca doar ele ma pot face bine. A fost momentul in care am inteles ca nu Tu erai linistea, ci eu.Linistea de inceput, linistea de dinainte de furtuna, linistea de sfarsit.Mi-ai dat puterea de a-mi controla drumul si simtamintele, de a ma elibera de poveri trecute si de a-mi face loc cu maceta pe drumurile neumblate. Esti bun, in nebunia ta. Poate prea bun. Atat de bun,incat aproape ca m-ai redat pe mine mie. Din nou. Ce fac daca ma mai pierd inca o data?