Cumpar motivare!

Ce e asta...motivare? Am incercat astazi sa ii gasesc un raspuns..pentru ca aflarea raspunsului astuia ma macina. Ma macina incontinuu, ma macina neincetat. Cum poti pierde o motivare si cum o poti castiga la loc, spre exemplu? alte doua intrebari la care as vrea sa gasesc un raspuns. Oricat de mult l-as cauta insa, nu reusesc sa ii dau de cap. Motivarea asta trebuie sa urmareasca un scop final, o destinatie precisa catre care persoana motivata trebuie sa ajunga: fie ca este vorba de o promovare la job, fie ca este vorba de entuziasmul unui proiect nou, fie ca este vorba de imaginea iubitului care te asteapta acasa dupa o zi istovitoare sau a idolului cu ..care ai tapetat toti peretii prin camera. Asta e motivare..si de la motivare, decurg toate, intr`un sir lung si superfluu: fericire, hotarare, ambitie. In momentul asta, eu mi-am pierdut motivarea si incerc sa dau valul de ceata din fata ochilor, pentru a-i cori drum in alta parte si pentru a-l redirectiona catre alti indivizi. Nu am tinta, nu am scop, nu am nici macar intentie de a demonstra ceva, profesional sau afectiv. Sunt inchisa intr-o bula etans, in care respir, departe de zgomotul si agitatia din jurul meu. Bula asta insa ma ingradeste si imi ia tot ce am mai de pret: prieteni, realizari, ambitii. Iarasi ambitii. Tindeam sa cred candva ca sunt ambitioasa. Tindeam sa ma consider un supravietuitor si un luptatot..care intra in ofensiva pentru cauza proprie. Am ajuns insa un animal social letargic, care nu mai tresare, care nu mai zambeste, care nu mai radiaza. Si pentru asta..va spun: Cumpar motivare! Dau la schimb experiente extreme.

I think i love..F1!

Ma uitam ieri la spotul itv pentru formula 1 de anul trecut(nu ca s-ar fi schimbat prea mult fata de cele din anii trecuti, dar..hai, treaca de la mine..ca grafica este excelenta!)..si observ..la un moment dat..doua motive pentru care sa imi intre in sange F1. Unul e Hamilton..ca deh..e mulatru..iar celalalt e Button, doi dintre asii sportului in sine. Lasand asta la o parte, uita`te inca o data la spotul ITV, care isi merita toti banii si toata atentia!

In memoriam

Mi-e dor de tine. Uneori, am impresia ca esti mereu aici, mereu in preajma mea, veghindu`mi orice pas, exact asa cum faceai cand eram mica. Probabil ca mult timp de acum inainte voi purta povara proprie-mi greseli de a nu fi fost langa tine cand ai plecat catre lumi mai pure si mult prea pline de abstract pentru intelegerea umana. Nu stiu daca ar fi fost mai bine, probabil ca ne-am fi cufundat amandoi in negura amintirilor si a durerii ca TU nu mai puteai ramane pe meleaguri umane prea mult timp. Am ramas in suflet cu durerea, alinata de amintire. Amintirea sfaturilor tale, ale imbratisarilor tale si a vorbelor tale pline de dulceata. Mereu voi fi a ta "zaicic", pe care o protejai si pe care ai continuat sa o protejezi pana cand boala te-a rapus. Nimic nu a putut insa imi ia dragostea pentru tine, pe care inca o mai port si inca o mai simt strapungandu`mi sufletul. Ma intreb daca esti mandru de mine, daca esti mandru de lupta mea continua si daca stii cat de mult ma doar cand ma gandesc ca nu mai am la cine sa ma intorc in satul in care am crescut. A trecut un an de cand mi te-au luat de langa mine, dar dragostea mea e la fel de puternica ca si atunci cand ma purtai in carca sau ma invatai sa citesc in ruseste. Pana la urma, amintirea e singura care mi-a mai ramas. Amintirea si speranta ca vei continua sa ma pazesti, de undeva de sus, cu aceeasi grija ca si pana acum. Nimic nu s-a schimbat, deda. Doar planul terestru cu cel celest. Asta e tot ce ne desparte.

Stare de... lut

Am momente in care ma intreb cat insemn eu de fapt pentru cei din jurul meu. Am stari..iar genul ala de stari care nu ma lasa sa respir in liniste si nici nu imi dau pace. Sunt genul ala de probleme si intrebari pe care un individ si le face..cand nu are altceva mai bun de facut. Si uite ca iar ma prinde starea de ambele picioare si nu imi da drumu`: atatia prieteni, atatea cunostinte, atatia fosti potentiali viitori...pentru care poate nu insemn nimic, dar eu ma chinui sa smulg un acord tacit de la ei. Uneori ma satur si simt ca ma zbat pentru nimic si pentru lucruri total neimportante.
Dar ..de fapt..cum judeci valoarea unui om? Cum iti dai seama ca e apreciat? Dupa pozitia sociala pe care o are, dupa ultimele realizari, dupa replicile pe care ti le da sau dupa bacsisul pe care il lasa chelnerului? Am momente(aceleasi, din nefericire) cand ma uit in jurul meu, de la stanga la dreapta, inainte si inapoi, si ma gandesc..pentru ce ma apreciaza, de fapt, oamenii astia? am momente in casre chiar vreau sa mi se arate asta, nu sa mi se zica, pentru ca ....cuvintele au doar un impact de moment. Nu trec de bariera foii imprimate caligrafic sau in eter. Sunt momente in care simple gesturi facute cu nonsalanta sau priviri pline de inteles ma fac sa imi dau seama pentru ce sunt..de fapt.."curtata" social. DAr sunt momente in care ma simt aruncata in prapastia socialului si amabilitatii, in care am impresia ca ma imping uneori singura. E o stare de neputinta in care ma complac cu cea mai mare sinceritate si dizgratie verbala pentru cei din jur. Si astea sunt momentele in care ma simt izolata, ma simt ignorata,ma simt nedorita, ma simt antisociala, ma simt...urata sufleteste. Urasc momentele astea, dar mereu pic in capcana lor. Borcanul cu melancolie il numesc unii, eu il numesc cada cu patimi imaginate. Astea sunt momentele in care raspund si ma uit urat la cel din fata mea, iar pe mess, dau ignore si offline sau raspund in doi peri.
Nu pot sa nu ma intreb, astfel: Pentru ce ma chinui sa ies in evidenta, pentru ce socializez, pentru ce comunic? Pentru supravietuire sau e deja un instinct dezvoltat din monotonie si din teama de a nu fi un alienat social?

Replica dezarmanta.Da, pufi, ai avut dreptate!-exista!!

Cand ma gandesc ca acum cateva luni, cand un prieten imi zicea ca exista lucruri frumoase pe lumea asta care asteapta sa fie descoperite, nu ma gandeam cat d emulta dreptate poate sa aiba. Dar a fost de ajuns o singura replica si o singura privire sa ma conving de lucrul asta. CA lumea nu e plina de oameni superficiali si hrapareti, ca nu toti au ganduri ascunse, ca nu toti sunt chititi, in egoismul lor dus la extreme, sa insele pe toata lumea(fie verbal, fie prin actiuni). Nu, exista si oameni normali, numai ca pe noi tehnologia si galopul existential ne-au departat in cel mai rau mod cu putinta de starea de normalitate pe care o adulam ca indivizi sociofili(sau sociopati?). Nu m-am gandit niciodata cat de mult poate conta o replica bine ticluita si spusa in momentul potrivit(desi lucrez cu ..cuvintele de 3 ani, desi le utilizez in cel mai ...manipulativ mod cu putinta). Nu ma gandeam, desi stiam ce efecte poate avea, teoretic, pentru ca o aplicasem si eu de cateva ori. Numai ca feedbackul lipsea. Replicile veneau de la mine, nu din partea interlocutorului, iar asta facea ca jocul sa se duca pe un teren castigat din prima instanta. Ieri insa nu a mai fost asa. Am fost facuta knock out verbal de un prieten, undeva pe la 4 dimineata, pe sezlongurile de la plaja Kudos, cu beaturile trance urland in urechi. Un prieten, de altfel, foarte drag, ce comunica incredibil de bine prin mesaje si starneste atat de multe reactii..de care in mod evident nu este constient. Si cand zic reactii, nu ma refer la cele fizice in mod principal, ci la cele..mentale> un cuvant cu subinteles, o intrebare usor nelaocul ei, dupa care o revenire spectaculoasa cu o intrebare cuminte. CAm asa a decurs totul pana ieri..cand a continuat in nota in care ma obisnuisem. Raspunsul m`a luat prin surprindere in cel mai placut mod cu putinta si am ramas cu un zambet in coltul gurii la auzul lui. Sa fim seriosi, cati barbati ar fi dispusi sa renunte la prietenii lor, doar pentru ca o prietena a venit sa ii vada? CAti ar fi dispusi sa declare raspicat in fata prietenei respective ca...pe tine te vad foarte rar, pe ei zilnic..ce ar trebui sa fac..sa te las pe tine balta si sa merg cu ei? lasa`i sa astepta..Eu zic ca nu multi, iar afirmatia nu este departe de adevar. Si sincer..a fost mai mult decat suficienta sa ma convinga de respectul lui. Atunci am realizat ca lumea nu e facuta numai din pipaieli, mangaieri, apucari, limbi si lichide. E facuta si din jocuri ale mintii si de cuvinte, spre deliciul celor care se preteaza. O singura replica..a fost de ajuns sa imi demonstreze ca vitah mea(una din ele) a avut dreptate. Aveti parte de toata consideratia mea, domnilor!Multam. Buna aruncare la fileu!

Sunt momente...

...in care mi se face ingrozitor de dor de tine, dor de comunicare, dor de glume inteligente, dor de cultura, culturalizare si calm...mult calm. Mi`e dor de toate astea si cred ca mi`e dor si de mine, ca am uneori momente in care ma simt cel mai mare strain si cel mai mare dusman al constiintei mele. Sunt momente in care mi-e dor de dulcea simplitate, de ranjetele mele si de nebunia mea. Acum mi-e cel mai dor de ele, poate mai mult decat oricand. Acum cand realizez ca in jurul meu sunt forme fara fond, nedefinite si nearticulate. Sunt momente in care imi vreau sufletul inapoi, sufletul pe care mi l`am vandut cu cea mai mare nerusinare unor pungashiiudei, ce m-au adus la paralizie sentimentala:ignoranta, ipocrizia si pacatoasa superficialitate. As vrea sa nu mai am momente de dor..dar, in mutenia mea sentimentala, cred ca substratul emotiv e reface si urla dupa afirmare si..confirmare

Pentru voi!!!

O sa imi lipseasa toti..o sa imi lipseasca Cicel, gesticuland si vorbind incontinuu,pentru a masca o sensibilitate iesita din comun. O sa imi lipseasca... Cris,cea care isi musca limba in direct, o sa imi lipseasca Crina, care s-a nascut sa isi faca mereu griji(si pentru ea, si pentru altii). Claudia, la fel..cea care e detinatoare emisferei stangi(desi nu ramane batut in cuie)a creierului pe care il avem la comun. Nu sunteti multi, sunteti doar vreo 28, dar fiecare atat de diferit, incat imi vine greu sa pun totul la gramada si sa zic...multam fain pentru astia 4 ani!O sa imi lipseasca Iustina, care acum..ca totul s-a terminat o sa se intoarca la Focsani. Iulia, micul nostru artist, convinsa si acum ca nu prea i se potriveste jurnalismul si Irina, care acum 2 zile isi facea griji ca au trecut 4 ani si ea nu stie unde stau.Eterna agitata, Mada, careia i se cam pune pata pe colegii mei de breasla si ii zice operatorului de imagine sa ii ia cat mai multe cadre cu rutieristul. Lizi, Lavi, surorile care de fapt nu sunt surori..cu o Lizi care spune ~scuze~ dupa fiecare cuvant si o Lavi cat se poate de zambitoare. Oana si Dana, fetele din Medgidia, pe care le confundam mai tot timpul(sa fie de vina faptul ca nu prea veneam pe la cursuri?). Si cum sa o uit pe Ada...atat de cuminte prin aparenta, dar de o perversitate juvenila in exprimare(am zis mereu ca i s-ar fi potrivit rolu de actor..fara pic de rautate..doar pentru ca are in ea acel ceva care ii trebuie pentru asta). Claudia si Ela, nedespartite ca intodeauna, la fel ca si Oanele. O sa imi lipseasaca Larisa si vorbitul ei tare, gesticulatul si glumele alea care ii faceau pe toti sa rada. Laolalta cu Elena, care are un ras contagios si Cristina. Si ...Victor!!the one and only, ce care a reusit performanta de a dormi doar doua ore pe noapte si de a merge pe la tot felul de eventuri. Si mai are tupeu sa se si planga!Da, fratilor, o sa imi fie dor de fiecare parte...si inca nu sunteti toti.Mai fac o continuare la bloul asta..sa nu fiu acuzata de discriminari.

On a fini! Jurnalism, promotia 2007

Am crescut..si am crescut impreuna..impreuna ne-am maturizat, impreuna am ras, impreuna am ras, exact asa cum am facut si in Sala Senatului cand am realizat ca totul s-a terminat. Patru ani pe care abia mai ieri ii incepeam, cu teama copilareasca in suflet si dorinta de a termina cat mai repede. Am ajuns mari..am ajuns sa realizam ca de fapt nu vroiam asta..dar momentul era inevitabil. Nu a fost asa cum ni-l imaginam noi in primul an de studentie..nu a fost plin de bucurie in ochi, ci de lacrimi. De la studenti, pana la profesori, parinti si prieteni. Poate ca asta inseamna sa fii jurnalist, intr-o prima instanta...sa fii unit si sa apreciezi, sa fii onorat sa ai langa tine oameni de valoare, oameni pentru care poate ca ti`ai da o mana sau un zambet. Poate ca asta inseamna o prietenie adevarata, pe care in primul an nici nu o visam. S-au legat prietenii, s-au strans injuraturi si nervi in sesiune, telefoane, disperari la licenta..dar uite ca am trecut si peste asta si le-am demonstrat tuturor cne suntem cu adevarat: absolventii de la Jurnalism, Univ. Ovidius. Asta e apartenenta noastra, eticheta pe care o vom purta cu mandrie peste ani. Si acum imi aduc aminte de prima zi cand am intrat intr`o sala plina de oameni necunoscuti, care se uitau speriati in jurul lor, si la cei de`o seama cu ei, dar mai ales la cele doua care le stateau in fatza. Nu a fost la fel de greu ca orice inceput, pentru ca promotia 2007 a stiut cum sa treaca peste. Probabil ca ne cautasem ceva timp pana sa ne gasim toti si sa ne ~amalgamam~ intr`un singur an: artisti, filologi, matematicieni, toti am ajuns in acelasi loc si am invatat cum e sa fii jurnalist. Prima vizita...Lafarge..primul an, vizita de documentare. Dupa ce eram speriati si nu stiam sa comunicam cu lumea, ne-au mai urcat si pe schele, undeva la 100 m inaltime, cu niste casti absolut ingrozitoare si deloc suitable pe craniul nostru., unde am inhalat mai mult praf decat am fi putut`o face vreodata. Dar cine era fericit cand numele lui era pronuntat in gura mare de profi si ridicati in slavi in fata conducerii de la LaFarge? Primul examen, la Cuget liber..ramane si el, punctual, in mintea fiecaruia. Nu de alta, dar era suspect ca un prof sa plece ion timpul examenului si sa se duca in alta parte. Asa ca..logic..cel mai logic era sa fie instalate camere video pe undeva, pentru ca profu` sa se amuze urmarindu`ne de undeva, din racoarea unui birou. Asa ca 2 ore ne-am rotit capetele prin camera..sa vedem pe unde sunt camere, in timp ce urlam unul la altul sa tinem pliscu` mic..ca oricum nu stiam ce sa copiem!Cu asta ramanem dupa 4 ani si cu prietenia. Si nu e deloc putin!Suntem norocosi ca avem asa ceva, asa ca no more tears in ur eyes!

Despre el si numai despre el

Doare..si doare ingrozitor..fiecare inspiratie..fiecare expiratie, in care aerul dat afara ia forma unui suspin prelung. Ne-a lasat singuri si a plecat..s-a saturat de sufletele haine din jurul lui si a capitulat. I s-a promis lumina, i s-a promis ceva mult mai curat decat existenta umana. S-a uitat in urma, cu lacrimi in ochi si strigate de disperare la cei care l-au iubit si a luat mana pe care i-a intins`o arhanghelul. Exact in ziua de nume a lui tata. Se intelegeau foarte bine, erau poate cei mai buni prieteni. De fapt. era cel mai bun prieten al tuturor:Stalpul casei, stalpul familiei, stalpul meu si al mamei, pentru ca era mult peste toti cei din jurul lui. In ultimii doi ani, stalpul s-a indoit sub povara unei disfunctii la inima. Asta a fost primul soc, care mi`a picat ca un topor in moalele capului. Era deda, era cel caruia ii spuneam tot si care ma invatase cum e sa lupti, sa castigi si sa strunesti o mana de oameni, fara a le stirbi orgoliul. Era deda, cel care ma lua peste tot cu el si imi povestea despre una si depsre alta, in timp ce ne cataram in ciresi sa ii aducem cirese lu` babica pentru dulceata. Era deda, cel care imi spunea de fiecare data ca e mandru de mine si se lauda peste tot cu zaicic, care lua note mari la scoala si avea ambitii. Cred ca intr`un fel,el m-a modelat, el mi-a arata cum e viata si cat de mult merita sa o traiesti. Cu toate astea, el a parasit`o inainte de vreme. Nu o sa uit niciodata cand mergeam la Periboina si stateam in casutele minuscule de acolo, departe de lume, departe de rautate, departe de tot. Veneam in fiecare an, fie singuri, fie cu niste prieteni din Braila, care apareau sa il vada pe deda. Ultimii doi ani au fost un chin, si pentru mine..si pentru el...Plangea de fiecare data ca paralizia il macina si imi arata cu ;acrimi in ochi mainile pe care le misca cu greu. De fiecare data ofta, pentru ca nu putea sa vorbeasca cum trebuie si vedea ca nu il inteleg. Dar ma intreba in stilul lui, ped jumatate ruseste, pe jumatate romaneste, cum imi merge cu munca, cum e la facultate si ce note am luat. Practic, nu s-a schimbat nimic, a ramas acelasi deduca al meu, care insa se chinuia sa ma faca sa inteleg. Era ca un copil, plangea de cate ori ma vedea, plangea cand plecam, plangea cand o vedea pe zaicic stand in curte ca in copilarie si rasfatand motanii. I se rupea sufletul in interior si incerca sa il aline imbratisandu`ma de fiecare data. El e cel care m-a invatat ca nu trebuie sa imi fie niciodata rusine cu faptul ca sunt lipoveanca pe jumatate, el e cel care imi aducea dulciuri si imi dadea bani, chiar si la 22 de ani. Imi curg lacrimi siroaie acum si abia mai vad tastatura, ochii imi sunt umflati pentru ca plang de aproape 3 ore, de cand am aflat ca ne-a parasit.
Mi-l aduc aminte cat de plin de viata era in ultima perioada si cum radea bunica de el si boacanele pe care le facea de fiecare data. Ramasese cu acelasi simt al umorului pe care il stiam eu de fiecare data si care ma facea sa chicotesc si cand eram mica. Radea de babica si de nestiinta ei si ii aducea aminte de fiecare data ca umbla cu soldati inainte sa fie cu el. Ma amuza copios cand o vedeam cum mustaceste si cum ii zice ~praclatna, satana~ cu un accent rusesc inconfundabil de care nici acum nu a scapat.
Acum o saptamana, al doilea topor mi-a lovit moalele capului, cand am aflat ca e din nou internat in spital. Aceleasi flasback`uri mi-au trecut prin fata ochilor, aceleasi momente imi rodeau sufletul. Mama a fost la el si cand s-a intors mi`a zis ca isi misca picioarele. Si acum cred ca nu asta era adevarul, dar ca a vrut sa ma protejeze. Astazi nu a mai putut ascunde adevarul si a venit acasa de la spital si mi`a zis cu lacrimi in ochi ca deda nu mai este, a plecat dintre noi. Am simtit cum mi se rupe sufletul in doua si am tot incercat sa ma conving ca nu este adevarat. Aveam nevoie de prezenta lui si vroiam sa stie inainte sa plece cat de mult il iubeste zaicic si ca zaicic a luat licenta, zaicic o sa plece la Bucuresti, ca zaicic ii calca pe urme in ambitii si realizari, ca zaicic e ca el, un luptator. Nu am apucat sa i le zic, nu am apucat sa ii zic nimic, nici cat de mult il iubesc.
Ia lubliu tibia, deda! Zaicic mereu o sa te iubeasca, chiar si acolo unde esti acum. De la tine am invatat ce e cumpatarea, ce e ratiunea, ce e ambitia si lupta. Nu o sa ma las invinsa acum, cand mai am atat de putin sa te fac cel mai mandru.
Vreau doar sa fii linistit acolo unde esti, departe de lumea dezlantuita si sa te uiti cum cresc, cum iti calc pe urme.

Suspine de vara

Am dat ieri peste doi pustani. Nimic special pana acum. Doi pustani, ca oricare altii, micuti, inocenti, adunati in gasti sa mearga la plaja. Chiar slabuti si usor suferinzi a inanitie, cu gura stirba si ochelari de vedere, intr-un prototip etern al tanarului viitor tocilar. Am stat si i-am analizat ceva timp, de la gesturi, pana la ocheadele care si le trageau. Erau un baietel si o fetita, la fel de rusinosi amandoi, dar atat de hilari din simplul motiv ca incercau cu disperare sa isi intalneasca privirile. S-au chinuit vreo cateva minute, pana cand fetitza cu 2 coditze si-a dat seama ca il poate juca pe degete pe baietel..asa ca si`a pus doua degete pe barbie si a deschis ofensiva: a inceput sa se uite fix la el, fara a i se clinti nici macar un muschi pe fata.La un noment dat..si-a aplecat putin barbia, pentru a-l strapunge cu ochii ei albastri pe tanarul domn din fatza ei. ...Care..in mod absolut normal..s-a inrosit tot si a inceput sa rada..ca nu stia ce sa faca..daca sa ii raspunda la fel sau sa isi plece privirea. Jocul le-a fost intrerupt insa, cand baietelul a coborat din 100 si a luat drumul paralel cu soseaua. Fetitza a ramas uitandu`se lung dupa el si chicotind cu prietena mai voluminoasa de pe scaunul de langa ea.

Hai sa ne Sk Radio`aim!!!

Pentru asta, presimt eu ca o sa fiu nitelus injurata, dar nu conteaza...vreau sa vorbesc!!!Lasati`ma se vorbesc, brutelor!! Stii cand va ziceam eu ca sunteti nebuni cu totii? Bine, tot ati ramas asa...dar va iubesc, mah! Pa fiecare in parte! :))
Am inceput colaborarea cu Sk radio cred ca...acum ceva luni, cand Andrei(aka Fratelo) m-a descoperit. Intamplare sau nu..asta nu mai stiu..ideea e ca de atunci suntem nedespartiti..Vorba vine, nedespartiti, ca unul e in New YOrk..celalalt, in Romania, Constanta. Dar merita spusa chestia asta. Sa ma abat putin si sa spun ca Sk radio(hai ca deja suna a material publicitar)..ma rog..e un radio online, in principiu...daca dati click pe titlul materialului, o sa va duca direct aclo. Nu despre asta vreau sa vorbesc, ci despre oamenii de acolo. Nominal, despre cei care au atins intr-un fel au altul o coarda sensibila in sufletul meu hain:))) Uki, de Andrei am zis, el e tartoru`..el m`a convins sa colaborez cu Sk radio, el e cel mai aproape de sufletul meu de acolo. Noah..Andrei asta e mare figura ..si el stie asta. Ii place sa faca radio si cred ca daca nu l`ar opri celalalt loc de munca..ar face asta incontinuu(asta si alte activitati, pe care nu le aduc la lumina). Dupa Fr3cky Mania, unde faceam stirile.. am trecut in paralel, la Be crazy..despre Be crazy, o noua incercare a 2 nebuni sa schimbe lumea si formatul de show radio. Cu tot tacamul..cu certuri, cu injuraturi si cu Ba nu aia! Ba aialalta! Cred ca ne-am scos putin peri albi unul altuia, dar macar a meritat si inca merita...macar daca murim, sa murim unul cu mainile infipte in gatul celuilalt. Fratelo e baiatul meu de suflet(el si ala micu, Cristi): stie tot despre mine si stiu tot despre el, si cel mai important are gura aia mare pecetluita!:D Ca altfel nu i-as fi suflat nimic...
El e cel care imi spune cat de bivol sunt cand gresesc ceva, el e cel care imi zice congrats! cand fac ceva bine. Mai multe nu zic despre el, ca deja il vad cum isi umfla narile alea si urla un JEEETTT, mah!!! Pe langa Andrei, mai e cineva..ala micu`...Alexu, sau colegu`...e celalalt nebun care ma suporta. Alexu e cel care imi aduce aminte in fiecare miercuri ca trebuie sa iau COTIDANUL, dar uita de fiecare data ca am licenta pe 18 iunie. A....si da..are fumuri de shaf, asa ca de fiecare data trebuie sa iau pozitia cu mana la chipiu in fata domniei sale(stii ca glumesc, da?)Boonn...cine mai e Alexu? Cel cu un superb accent ardelenesc, dupa care pur si simplu sunt topita. Parca il si aud..Noah, ziua buna, colega...puszy! , asta daca nu vorbeste incontinuu la telefon si nu imi da buline rosii..sau albe...ca nu mai stiu(dar cred ca alea albe erau ale lui Turcescu) Un singur lucru am sa ii zic, mrauuuu..simbah! Stie el de ce.
Chiar daca nu tot din radio SK, ala micu- Cristi, tot aici l-am cunoscut, cand a vorbit fara intrerupere la un Fr3cky Mania. Imi venea sa il pocnesc prima data, ca mi se parea nitelus impertinent, dar acum ii zic doar isteric mic si il calmez! Daca nu merge nici asa, recurg la amenintari : Mori! sau anathema Love ya!. Cristi e cel care in mod ciudat a reusit sa ma pondereze(hai, nu te umfla atat in pene!) si unul dintre putinele persoane cu...care as putea sa ma inteleg din priviri. Foarte interesant ca persoana, agitat incontinuu si cu o voce radiofonica eterna, mi-a intrat la suflet dupa putin timp de cand l-am cunoscut. Ba pe mess, ba pe Skype, ba in person(no more mitziii for u , ca te sparg!), e exact genul de om cu ...care as putea sa vorbesc non stop, fara sa ma plictisesc..Bine, discutii alternate cu niste batai, cu niste glume, cu niste "bai, ce e cu astia doi de se poarta asa..ce e intre ei?". Si mai e Danut. Personaj aparte, el asa...nebun, cu ranjetu` pana la urechi si o replica pregatita mereu...de m-am saturat de cate capace mi`am luat de la el. Cu toate astea, si el mi`i drag, mai ales cand...tace:D..desi recunosc ca nici cand vorbeste nu imi displace, ca ma fascineaza vocea lui. Danut e mare ...e verde...e DAn..si cu asta zici totu`..aaa...si frumos..si chiparos...si dejtept(multumit, mah?:))

Si mai e si CAT, dragutul de el, pe care nu il stiu atat de bine...dar in 5 min a fost evident ca era cel mai sanatos din gasca mare de la Otopeni. Despre CAt nu pot sa zic prea multe, doar ca am impresia ca la angajare a gresit casa de productie...daca ne luam noi asa dupa prenumele lui :D. E baiat de treaba, un pic prea normal poate, dar cu siguranta are tot ce ii trebuie sa ajunga un nebun veritabil:D...CAt e echilibrul, daca ar fi sa o luam asa si i se potriveste rolul asta de minune.
Sunt ai mei si ii iubesc asa, cu nebuniile lor de moment, cu injuraturile lor, pentru ca pe fiecare il iubesc altfel. Daca ma iubesc si ei? Neah! Daca ar fi fost asa, cu siguranta aveam un Porche pana acum:)))

Un invingator

Dupa mama, persoana care mi-a deschis prima data ochii este bunicul. Deda, asa ii mai zic eu, pentru ca asta e singurul cuvant in rusa care semnifica ceva pentru mine si a carui semnificatie o stiu. Da, am crescut intr-o familie de rusi amestecati cu bulgari, din partea tatalui, o familie cat de poate de normala, dar cu un trecut...zgomotos in spate. Asta am aflat de la mama , pentru ca deda nu mi-a spus niciodata. Discutiile noastre nu se legau niciodata despre cum a fost in inchisoare, cand l-au inchis comunistii, despre cum lucra alaturi de alti detinuti la cladirile raposatului. Eram prea mica sa inteleg asa ceva si cred ca, in bunatatea lui, vroia sa ma protejeze. DEspre familia lui nu stiam mare lucru, pentru ca babica(bunica) ma facuse sa imi fie teama de strabunica din partea lui deda. Aveam, cred, vreo 10 ani, si de fiecare data cand vedeam acel cap de dupa gard(ca aveam casele apropiate, care ma striga), fugeam in curte. Acum imi pare rau ca nu am ajuns sa o cunosc pe strabuna. Primul caz de manipulare, din viata mea... Poate si de aia nu prea eram apropiata de bunica si nici acum nu sunt: aveam discursuri diferite, desi ea era cea care ma impopotona sa ies in sat..sa zica vecinele ca i-a venit nepoata de la oras, ea era cea care ma dadea cu creionul rosu pe buze, pentru ca nu avea ruj, ea era cea care imi dadea povete prin clasa a 7-a despre cum se ducea ea cu militari. Deda nu era asa...deda era calm...si ma lua cu el peste tot. Era sef pe undeva pe la Periboina, si in fiecare vara cand veneam la ei, o lasam amandoi pe buni acasa si mergeam acolo, unde stateam cu saptamanile. Am crescut printre pescari, care din respect pentru deda, imi faceau toate poftele si ma duceau peste tot. Nu intelegeam eu ce se intampla,dar ma bucuram de toate drumurile catre plaja, de toate mesele si de toate vizitele pe la bazinele cu pesti, cand nu avea deda timp de mine. Prima oara cand am vazut o anghila...am urlat..il confundasem cu un sarpe..si nu intelegeam de ce toata lumea sta calma in jurul lui si nu face nimic. ASta mi-a fost o parte din copilarie. Drumul catre casa il faceam, inapoi, cu salupa...si opream pe langa mici insulite...sa vada ~zaicic~ cum creste menta salbatica aproape de apa. Uneori, mergeam si cu barcile, cu pescarii, pentru ca deda trebuia sa isi faca treaba: vedeam cum luau plasele cu pesti si puneau altele in loc, iar pestii inca se zbateau pentru supravietuire printre plasele pescaresti. Am si acum orare de scarile de lemn, rosii, spiralate, pe care le urcam uneori...cand ajungeam la baza...aveam impresia ca o sa ma duc printre despartiturile treptelor de fiecare data. Dar il aveam pe deda langa mine. DEda era cel care imi trimitea mereu felicitari si scrisori sa vada ce ii face "iepurasul". Cu el mergam peste tot..si la biserica, si la prieteni sau rude in vizita, unde mereu eram trasa de obraji sau pupata cu exces de saliva. Imi era groaza de momentele astea, dar le adoram, pentru ca deda era cu mine. In momentul in care am aflat ca a paralizat pe jumatate, in urma unui atac, toate imaginile astea mi-au trecut prin fata ochilor. Mi se pusese un nod in gat si simteam ca ma sufoc. Singurul lucru pe care puteam sa il spun mamei cand am aflat a fost un NU spus incontinuu. Era adevarat insa. Il stiam vesel, il stiam ca facea mistouri cu bunica, il stiam drept cel care ma cunostea cel mai bine dupa mama si care ma pupa de fiecare data cand ii spuneam ca am realizat ceva. Pe patul de spital insa, nu il vedeam pe el. Vedeam un om infrant de destin, dar care nu isi accepta soarta si ii e rusine de asta. Stia ca toata lumea l-a luat drept un invingator toata viata si se vedea ca i se rupe sufletul sa il vada o leguma. A plans mult cand m-a vazut, l-am luat in brate si mi-a rostit numele cu o disperare in voce pe care nu o mai auzisem niciodata. Fusese lovit. M-am blamat multa vreme dupa ca nu am stiut ce sa fac atunci, dar si-a revenit. A luptat mult pentru asta si a demonstrat tuturor ca e invingatorul pe care il stia toata lumea. Nu mai vorbim atat de mult, dar bunica imi spune ca intreaba zilnic de mine si plange de fiecare data. Mi se rupe sufletul numai la gandul ca el crede ca l-am uitat. Dar adevarul e ca il iubesc mai mult ca niciodata!!!

Feluri de a iubi...

Cati dintre voi cred in dragoste la prima vedere? Cati dintre voi cred in dragoste? Cati dintre voi cred in jumatatea pereche? Tare mi-ar placea ca acum..cand pun intrebarea asta...unul dintre cei care o citesc sa isi raspunda in gand... EU! M-ar face mai fericita, sincera sa fiu, pentru ca tot ceea ce vad de jur imprejur demonstreaza contrariul. Nu e problema mea, ca nu incerc sa salvez lumea de la autodistrugere sau sa ii reorientez aspiratiile si valorile. Nu ma complic in chestii din astea, ca gasesc destule in care sa ma afund pana la gat. Doar ca imi puneam niste intrebari absolut normale, pornind de la faptul ca nu stiu cat de mult cred in asta sau cat de mare nevoie am sa cred in asta..e o diferenta..intre a vrea si a avea nevoie..eu una..am nevoie de echilibru, si probabil ca unul dintre lucrurile care imi dau senzatia asta este chiat nevoia de...dragoste...numai ca termenul asta e relativ, sincera sa fiu. Am invatat ca dragostea nu este numai de un fel, am invatat sa iubesc si altfel si pe altcineva decat persoana cu care sunt: imi iubesc prietenii, imi iubesc familia, pot iubi un simplu necunoscut pentru un gest de moment, sau un caine pufos pentru faptul ca imi inspira caldura si inocenta..E diferenta dintre dragoste inocenta si dragoste-pasiune.Chestii prea filosofice, pe care le las pe seama celor ce fac tipologii si clasificari. Descoperirea asta mi-a marcat existenta, si o pretuiesc mai mult decat oricand, acum mai mult decat niciodata. Si asta pentru ca, recent, am realizat cat de importanta e. Sunt echilibrata, sunt ponderata, asa cum nu am fost niciodata, si asta pentru ca am realizat ca lumea asta nu se rezuma doar la sex, superficialitate si fitze, exista si lucruri mai interesante pentru care merita sa te lupti si care merita sa fie apreciate, fara a da prea mult in schimb- doar prietenie si atat, intelegere mutuala, protectie si afectiune. E nevoie doar de o persoana care sa deschida ochii alteia si sa ii dea sutul in fund de care are nevoie. Iubesc, dar nu sufletul pereche. Iubesc, dar nu trec in patima geloziei si a isteriei. Iubesc dezinteresat. Si imi place asa. Punct.