Un invingator

Dupa mama, persoana care mi-a deschis prima data ochii este bunicul. Deda, asa ii mai zic eu, pentru ca asta e singurul cuvant in rusa care semnifica ceva pentru mine si a carui semnificatie o stiu. Da, am crescut intr-o familie de rusi amestecati cu bulgari, din partea tatalui, o familie cat de poate de normala, dar cu un trecut...zgomotos in spate. Asta am aflat de la mama , pentru ca deda nu mi-a spus niciodata. Discutiile noastre nu se legau niciodata despre cum a fost in inchisoare, cand l-au inchis comunistii, despre cum lucra alaturi de alti detinuti la cladirile raposatului. Eram prea mica sa inteleg asa ceva si cred ca, in bunatatea lui, vroia sa ma protejeze. DEspre familia lui nu stiam mare lucru, pentru ca babica(bunica) ma facuse sa imi fie teama de strabunica din partea lui deda. Aveam, cred, vreo 10 ani, si de fiecare data cand vedeam acel cap de dupa gard(ca aveam casele apropiate, care ma striga), fugeam in curte. Acum imi pare rau ca nu am ajuns sa o cunosc pe strabuna. Primul caz de manipulare, din viata mea... Poate si de aia nu prea eram apropiata de bunica si nici acum nu sunt: aveam discursuri diferite, desi ea era cea care ma impopotona sa ies in sat..sa zica vecinele ca i-a venit nepoata de la oras, ea era cea care ma dadea cu creionul rosu pe buze, pentru ca nu avea ruj, ea era cea care imi dadea povete prin clasa a 7-a despre cum se ducea ea cu militari. Deda nu era asa...deda era calm...si ma lua cu el peste tot. Era sef pe undeva pe la Periboina, si in fiecare vara cand veneam la ei, o lasam amandoi pe buni acasa si mergeam acolo, unde stateam cu saptamanile. Am crescut printre pescari, care din respect pentru deda, imi faceau toate poftele si ma duceau peste tot. Nu intelegeam eu ce se intampla,dar ma bucuram de toate drumurile catre plaja, de toate mesele si de toate vizitele pe la bazinele cu pesti, cand nu avea deda timp de mine. Prima oara cand am vazut o anghila...am urlat..il confundasem cu un sarpe..si nu intelegeam de ce toata lumea sta calma in jurul lui si nu face nimic. ASta mi-a fost o parte din copilarie. Drumul catre casa il faceam, inapoi, cu salupa...si opream pe langa mici insulite...sa vada ~zaicic~ cum creste menta salbatica aproape de apa. Uneori, mergeam si cu barcile, cu pescarii, pentru ca deda trebuia sa isi faca treaba: vedeam cum luau plasele cu pesti si puneau altele in loc, iar pestii inca se zbateau pentru supravietuire printre plasele pescaresti. Am si acum orare de scarile de lemn, rosii, spiralate, pe care le urcam uneori...cand ajungeam la baza...aveam impresia ca o sa ma duc printre despartiturile treptelor de fiecare data. Dar il aveam pe deda langa mine. DEda era cel care imi trimitea mereu felicitari si scrisori sa vada ce ii face "iepurasul". Cu el mergam peste tot..si la biserica, si la prieteni sau rude in vizita, unde mereu eram trasa de obraji sau pupata cu exces de saliva. Imi era groaza de momentele astea, dar le adoram, pentru ca deda era cu mine. In momentul in care am aflat ca a paralizat pe jumatate, in urma unui atac, toate imaginile astea mi-au trecut prin fata ochilor. Mi se pusese un nod in gat si simteam ca ma sufoc. Singurul lucru pe care puteam sa il spun mamei cand am aflat a fost un NU spus incontinuu. Era adevarat insa. Il stiam vesel, il stiam ca facea mistouri cu bunica, il stiam drept cel care ma cunostea cel mai bine dupa mama si care ma pupa de fiecare data cand ii spuneam ca am realizat ceva. Pe patul de spital insa, nu il vedeam pe el. Vedeam un om infrant de destin, dar care nu isi accepta soarta si ii e rusine de asta. Stia ca toata lumea l-a luat drept un invingator toata viata si se vedea ca i se rupe sufletul sa il vada o leguma. A plans mult cand m-a vazut, l-am luat in brate si mi-a rostit numele cu o disperare in voce pe care nu o mai auzisem niciodata. Fusese lovit. M-am blamat multa vreme dupa ca nu am stiut ce sa fac atunci, dar si-a revenit. A luptat mult pentru asta si a demonstrat tuturor ca e invingatorul pe care il stia toata lumea. Nu mai vorbim atat de mult, dar bunica imi spune ca intreaba zilnic de mine si plange de fiecare data. Mi se rupe sufletul numai la gandul ca el crede ca l-am uitat. Dar adevarul e ca il iubesc mai mult ca niciodata!!!