Ganduri

urasc sa nu mi se dea atentiei, pentru ca..intr`un exces de zel, ai mei m-au invatat prost...si cand zic ai mei,nu ma refer numai la parinti..ci si la prieteni..asta probabil si pentru ca am fost mica lor protejata si complice la tot felul de chestii...ofeream ajutor, primeam atentie..cam asta era mecanismul odata..si cred ca tanjesc dupa el..am ajuns un copil mare, care de fiecare data cand nu i se face pe plac...se bosumfla si pica in stare de agitatie si nervozitate, fara a lua in considerare un factor vital: maturizarea. Am ajuns un om matur, care tanjeste dupa atentie, indiferent din ce parte o primeste, asta poate pentru ca nu accept o schimbare de fapt...inevitabila. Sunt mereu bagata in cate ceva, uitand ca de fapt si cei din jurul meu sunt prinsi ba intr`o chestie, ba intr`alta. In absurditatea mea, ma astept sa lase totul balta, doar pentru a`mi satisface mie, umilei de mine, un moft de cateva minute. Ce e si mai ciudat este ca realizez cat de absurda sunt...dar incapatanarea ma face sa cred cu strasnicie in ceea ce dezavuez la nivel de subconstient. Nu sunt unica si nici singura in situatia asta, cu siguranta si nici nu incerc sa ma transform intr`o eroina sau victima a unui sistem lipsit de sentimente, dar poate ca de aici mi se trage totul... incerc doar sa ii inteleg pe fiecare in parte si sa le ofer atentie atat cat imi permite timpul..probabil..ca undeva, pe drum, intentiile mele se pierd si la fel si bruma de ajutor, cu toate ca astept un troc similar. Nu ma iubesc atat de mult incat sa imi ofer permanent intreaga atentie, pentru ca as pica in panta egocentrismului..asa ca, dragilor, atunci cand vedeti ca sunt imbufnata...o singura rugaminte am...nu va legati de mine si nu puneti intrebarea dc?...e o chestie care se rezolva de la sine si nu merita risipa de efort. peace, ya`allz!!