Cariera care nu era cariera

Imi pierd pasiunea pentru ceea ce fac. Caut provocarea si realizez ca e posibil sa fie ultima solutie pentru echilibru. Ciudat, nu? Purtam o discutie zilele trecute despre cariera si o foarte buna prietena imi spunea sa nu fac vreun pas gresit ca se poate duce dracului tot. Dar tot. Intr-o singura secunda. Si atunci, am inceput sa ma intreb, pentru a mia oara:care cariera? RAspunsul a venit prompt din partea cealalta, dupa ce a fost usor gresit inteles: "Poate vrei sa iti carpesc una, pisica!" Nu am zis replica aia cu rautate. Nici macar nu am avut intentia de a ma plange. A fost o simpla constatare. Nu consider ca am o cariera, pentru ca nu am fost fidela unui singur domeniu: am trecut de a staff electoral, la presa scrisa, la radio, la presa institutionala, la productie TV, la PR. Asta nu e cariera. Asta e ezitare si negasire a unui loc caruia sa ii zici "al tau". Nu e nici macar vorba de acomodare, e vorba de o presiune permanenta creata de mine asupra mea. Cumva, ceea ce fac sau am facut nu s-a brodit nidiodata, ca asteptari, cu proiectiile mele mentale. CAriera nu e cate ceva din toate, ci e un singur ceva bine definit. Pe care inca eu nu reusesc sa il conturez. Drept pentru care, nu pot sa zic ca am cariera. Am doar experienta unor situatii, unor contexte care da, ma ajuta sa ma (re)orientez. Nu stiu ce e aia cariera, dar se pare ca o caut incontinuu, oriunde merg, spunandu-mi ca poate de aici va incepe totul. E bizar, la fel ca mine.