O liniste, doua linisti

Cineva imi spunea printr-un comentariu, zilele trecute, ca vreau sa ma indragostesc. De aceea am posturile astea semi-depresive si profund...gnostice. Nu cred ca e asta. Cred ca vreau doar linistea. Dar nu cea de dinaintea furtunii. Iar linistea nu se obtine neaparat prin indragosteala. Adevarat, ar fi de dorit ca si indragosteala sa intre in calcul, dar nu ca si conditie singulara. Sa fie "imbracata" de altele, complementare. Resimt, pe unedva, oboseala de a fi obosit, oboseala de a fi luptat si oboseala de a iesi din amorteala. Nu din lene, din amorteala si paralizia celulelor cognitive, care nu sinapseaza fructuos. Blocajul s-a inchegat, acum pojghita trebuie faramitata, pentru a lasa materia sa respire. Ca vorbeam de liniste, linistea o regasesc arareori, prin stari impaciuitoare. Pentru ca si eu, ca toti ceilalti, gasesc in oglinda cel mai mare dusman: EU. Un dusman care tine cu coltii lui aprigi de poalele orgoliului si verticalitatii mele spirituale. Si nu se lasa pana cand nu le face ferfenita, nestiind ca tot el va trebui sa reconstruiasca totul...de la inceput. Iar dusmanul asta nu poti sa`l casapesti. TRebuie sa`l domesticesti. Caut metode eficiente.