Azi am plans ca un copil. Era ceva in aerul cald al casei de tara care m-a coplesit de cum am intrat. Am copilarit in casa asta, lunga ca un tren, cu acoperis din stuf. Aici imi primeam cadourile de Craciun,aici il mazgaleam pe Eminescu cu pixul, aici pupam icoanele si desluseam slovele chirilice. E casa amintirilor mele, e casa trecutului meu, e casa in care EL nu mai sta. A parasit-o acum cativa ani, rapus de boala grea a batranetii.Departe de nepoata lui, pe care a preferat sa o tina departe de problemele care ii macinau sanatatea pana in ultimul ceas.
E pentru a doua oara cand intru in casa, de cand EL a trecut in lumea celor drepti. Mi-a fost frica, mi-a fost teama, am fost lasa. Mi-am renegat sentimentele si amintirile, sperand ca ele vor trece odata cu durerea. M-am inselat. Prezenta lui inca staruie acolo, protectoare, ca intotdeauna.
Astazi insa, totul m-a coplesit:pozele vechi inramate, mirosul de caldura, mobila veche, icoanele, hainele aranjate pe spatarele scaunelor, prosoapele agatate in cui,parfumurile pe care i le lua bunicii. Tot! De la primul pana la ultimul obiect pe care mi-am aruncat ochii. Am inceput sa plang ca un copil mic, ferita de ochii celor din jur. Scancetele se impleteau cu durerea, sentimentele cu ratiunea, intr-un vertij cumplit, care ..culmea!..ma elibera de povara unor resentimente pe care le acumulasem in ultimii ani.
Brusc, am realizat ca am fost egoista. Am incercat sa imi reneg amintirile, in speranta ca voi uita. Sau ca asa nu mai doare. M-am inselat. Am uitat insa, in tot acest timp, ca si altii au sentimente. Si vroiau sa fie alinati.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?Tare, sa te auda toata lumea:
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.