E ceva in aerul asta postmodernist care nu te lasa sa respiri. E ceva care nu-ti da pace si iti pune un calus in gura ori de cate ori vrei sa spui: "M-ai cucerit printr-un singur cuvant!" celor care merita.
Este o lupta interna cumplita sa fi franc in postmodernism: ai de trecut peste un orgoliu, peste reactia celuilalt si peste aprobarea tacita a retelelor tale sociale. Intr-un act de stupizenie totala, uiti ca...de fapt, tu esti singurul care conteaza in toata ecuatia asta. Tu si linistea ta...de a fi spus ce-ti statea pe suflet.Imbecilizati pana la extrem, uitam insa ca sentimentele nu sunt facute sa fie reprimate si ca ele sunt singurul lucru care ne diferentiaza de animale. Intr-un gest prea cugetat, renuntam la prerogativele specifice noua si ne asemanam lor, robotilor, pe care nu ezitam sa ii evocam ori de cate ori ne ies in cale.
Stupid insa sa dam vina pe saracul postmodernism, cand lui i se pun in spate atatea pacate:criza, tehnologizare, antropizare. Franchetea e chiar ultima picatura care ii poate biciui spatele inrosit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?Tare, sa te auda toata lumea:
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.