Cum am inceput sa mananc lasagna

Nu am fost niciodata prea mare fan lasagna. Unu la mana pentru ca nu-mi placea denumirea(fiecare cu piticii lui, stiti cum e), doi la mana pentru ca mult prea multa lume se declarafan al ei (si orice e trend in mancare ma scoate din minti). DAr am ajuns intr- una din zilele astea la Cucina di Casa, cu foamea rontaindu-mi stomacul, asa ca eram dispusa sa fac si compromisuri doar pentru a-mi potoli stomacul in jumatatea de ora pe care o aveam la dispozitie pentru mancat.
Asa ca m-am uitat roata pe meniul de la Cucina, cautand un fel de mancare care sa ma sature mai repede. Cu o strangere de inima, calcandu-mi pe orgoliul gastronomic, dar perfect motivata de foame, am pus degetul pe lasagna, spunand comanda cu jumatate de glas: o portie de lasagna si o limonada a casei (foarte buna, a propos!).
Am batut darabana cu degetele timp de 10 minute, am fumat incontinuu, gandindu-ma daca nu cumva stomacul meu va fi profund nemultumit de alegerea pe care am facut-o. Timpul s-a scurs repede,prea repede parca. Dupa 10 minute, chelnerul mi-a adus eterna craticioara de lut  (niciodata nu am stiut cum se numeste), pe care mi-a plasat-o, asa aburinda cum era, cat mai aproape de mine, sugerandu-mi delicat sa mai astept putin, ca e fierbinte. Pret de inca o tigara, i-am analizat continutul: parmezanul de deasupra arata absolut incredibil: usor rumenit si imprastiind un miros de zile mari.Din curiozitate, am infipt furculita in el, pentru a vedea ce este dedesubt. Imediat am simtit mirosul de carne tocata, bogat scaldata in sos, condimentata cu tot felul de ierburi. Gura imi lasa apa, asa ca nu am mai putut sa astept, cu riscul de a ma frige. Foile de lasagna, gatite al dente, carnea tocata frageda si "inmirodenita", iar stratul de parmesan destul de consistent. Impreuna, dadeau un gust destul de interesant, in grade diferite de consistenta
si duritate.
In concluzie, mi-a placut atat de tare, incat voi mai comanda si alta data cand mai ajung pe acolo sau in oricare alta parte.

Daca iesim la cafea, promiti sa (nu) ma asternutizezi?

Zilele trecute, Mors imi expunea propria lui teorie asupra relatiilor si interrelationarilor dintre barbati si femei, pe drumul catre casa, la ora 3 dimineata. Era foarte enervat de faptul ca femeile interpreteaza intotdeauna eronat o intrebare simplista de tipul: "Ai vrea sa bei o cafea cu mine?". Nu de alta, dar se gandesc intotdeauna la ce poate urma dupa banala cafea sau...ce forme poate imbraca acea cafea: de pat sau amoruri rapizi, evident. "Da` ce, dom-le, daca vreau sa fut, le zic asta din prima, nu le invit la o cafea, sa o taraganam!", inca il mai aud spunand. 

Pe de o parte, Mors are dreptate, pentru ca atat de tare s-au futut relatiile si increderea intre noi (eternii combatanti in batalia sexelor), incat oricat de sincer si binevoitor ai vrea sa fii, lumea tot interpreteaza si analizeaza. Nu mai poti zice o singura replica fara ca mintea umana, femeiasca (mai mult) sau barbateasca (mai putin) sa nasca polemici, filosofii de viata, sa trezeasca moralitati adormite sau sa dezvolte scenarii fantasmagorice pornind de la o singura invitatie. Personal insa, imi place inca sa cred ca unele cafele au ramas cafele si se beau in locuri de cafengit, nu de asternut. 

Pe de alta parte, trebuie sa iau apararea femeilor (oricat de barbat in atitudine as fi) si sa spun ca nu sunt de condamnat. Absolut deloc. Si asta pentru ca experientele nefericite isi spun cuvantul aici. Pici odata in plasa cafelei din asternut, pici a doua oara(mai mult sau mai putin constient), iar cel care te invita sincer la o cafea ulterior, risca sa fie exilat in haul cel mai negru al "violatorilor perversi" pe baza experientelor anterioare pe care tu le-ai avut. Si de daca saracul vroia, intr-adevar, doar o cafea, fara alte obligatii implicite?

Daca ar mai fi si o alta parte in afara de cele doua parti pe care le-am mentionat deja, si noua, femeilor ne place sa cadem in capcane si sa punem intrebari inutile. Asta ne face sa parem mai importante sau mai constiente (rahat!) in fata posibililor pretendenti: fie de intelect, fie de asternut. Guess what? Nu prea functioneaza!

Asta e doar un mic exemplu, nu vreau sa nasc filosofeli pe tema asta, pentru ca este un subiect mult prea ofertant pentru asta.

Stiu insa ca undeva acolo, exista o lume a celor care inca mai stiu sa faca asta nice and clean si sa spuna lucrurilor pe nume, fara a jigni. Asa ca lucrurile nu sunt total pierdute. Important e sa ii gasesti doar pe cei care fac parte din cercul asta si sunt suficient de deschisi pentru a accepta propunerile, fara a fi judgementalisti. 

Dar in fond, eu ma iau mereu prea in serios, asa ca nu ar trebui sa ascultati prea mult de mine. 

Fuga dupa himere

Un tanar programator cu fesul indesat pe ochi si carliontii iesiti neglijent pe afara se confesa prietenului sau in pantaloni galbeni scurti la coada de la Real, in timp ce asteptau sa plateasca cele doua beri si dozele de Cola pe care le aruncasera pe banda rulanta: "Eu am inteles acum care e treaba cu femeile... cu fetele, in general. Sunt exact ca un cod pe care il scrii bine sau nu. Dar iti zic eu, ca eu stiu sigur ca nu o voi gasi pe fata aia care sa ma tina in priza incontinuu si sa ma faca sa vreau mai mult, fara sa ma plictisesc".
M-am uitat la ei cu coada ochiului, ridicand usor o spranceana si incercand sa imi abtin un zambet larg. Cati dintre noi nu au ajuns la aceeasi concluzie, dupa un sir lung, obositor si obsesiv de incercari robotizate si cautari sistematice? Cred ca asta aa juns, de fapt, marea problema a secolului, dincolo de interesele geo-politice si reimpartirea lumii in zone de influenta. (Re)simtim singuratatea mai mult decat oricand si traim pe propria piele sentimentul de a fi singur intr-o mare amorfa de oameni.
Obositi si haituiti incontinuu de propriile obsesii, avem si marele neajuns de a ne ghida dupa niste fantasme generalizate si colective ale Feti Frumosilor si Ilenelor Cosanzene, incercand sa modelam tot ce vedem in jurul nostru dupa perfectiunile in care am invatat sa credem. Un mare kkt, daca ma intrebati pe mine, pentru ca exact de aici pornesc toate probleme, angoasele si concluziile ca cele ale tanarului carliontat si plin de cosuri. De fapt, toate porcariile astea ne aduc de cele mai multe ori in pragul disperarii- faptul ca nu gasim perfectiunea aia din carti in jurul nostru. Si cum dracului sa o gasim, daca uman vorbind, perfectiunea nu exista decat teoretic? Ne trezim alergand dupa naluci si cai verzi pe pereti, refuzand stupid sa vedem oamenii de langa noi asa cum sunt ei, nu cum am vrea noi sau, mai rau, colectivitatea, sa ii vada. Iar asta se aplica atat femeilor, cat si barbatilor. In cele mai multe dintre cazuri, duduile vad in orice barbat tiparul standard al gentilomului care le saruta din cap pana in picioare atunci cand se trezesc, iar barbatii, o femeie plina de pofte, care stie sa fie doamna in societate, care sa taca atunci cand e cazul. Ne ghidam atat de mult dupa asta, incat uitam ca oamenii nu sunt decat oameni, iar fiecare este diferit in felul lui si ar trebui luat dupa cum este el, nu dupa cum il luam noi in functie de ce ne lipseste noua, ca si indivizi.
Iar de aici, repet, apar problemele si concluziile de tipul celei cu care am inceput postarea-mi.
Framantarile astea ne vor obosi insa de fiecare data, pentru ca nu ne place sa invatam din greseli, ci ne place sa repetam experiente, in speranta ca ele ne vor duce catre un scop final- acela al gasirii jumatatii. Si daca ea nu exista?