Indreptar Ramonistic sau un fel de "Hai sa ne cunoastem mai bine"

Mi-e teama ca m-ati inteles gresit. Sau m-am lasat eu inteleasa gresit. Dincolo de libertinajul meu verbal si comportamental, sunt un om cat se poate de normal in anormalitatea lui. Folosesc scrierea asta nu ca pe o scuza, ci ca pe o incercare de a explica modul in care sunt eu, de fapt, dincolo de toate, pentru cei care au tras deja concluziile eronate despre mine. In mod normal, nu mi-ar pasa prea tare despre asta, dar avand in vedere ca sunt in plin lucru la capitolul: cizelare urbana si slefuire pitiponciala (taiati asta, a fost un exces de zel), ma simt obligata sa fac adnotari pe marginea (din nou) a romanului ce imi poarta numele (vedeti, gripa ma face sa fiu si artistica, intr-un fel)

1. Faptul ca stiu mai multe injuraturi decat media injuraturilor pe care le stie o femeie, si le mai si aplic, nu ma face un birjar irevocabil. Nici irefutabil. Asa ca urechile sensibile ale domnisoarelor si domnilor ar putea fi acoperite in aceste momente de refulare, pentru a nu exista discutii inutile dupa. Din fericire pentru mine, stiu sa imbin contrariile, dincolo de credintele impartasite ale unora.
2. Faptul ca ma apropii repede de oameni, fie ca sunt femei, dar cu precadere barbati, nu ma face usuratica, ci doar sociabila. Tin sa fac precizarea asta pentru ca m-am lovit frecvent de priviri caprioratice ale domnisoarelor (prietene sau nu) in momentul in care incep discutii, ca din senin, cu persoane de sex opus.
E normal sa fiu sociabila, si oricum m-am inteles mai intotdeauna mai bine cu barbatii decat cu doamnele. Fastrez totusi echitatea, sa nu se supere nimeni.
3. Daca rad, zambesc sau raspund la glumele unui barbat, nu inseamna ca vreau sa il aduc in pat si sa il sodomizez pana cand nu mai are pic de vlaga(asta a sunat a replica de barbat, nu-i asa?) Inseamna doar ca respect regulile jocului si il las sa se creada cu adevarat vanator.
4. Faptul ca zic despre cineva ca este simpatic sau imi starneste interesul, nu inseamna ca ma vad casatorita cu el, cu 3 copii si casa cu gard alb. Inseamna doar ca gasesc irezistibili oamenii care au ceva spiritual de oferit.
5. Atunci cand fac complimente, fie ca le fac unei femei, fie ca le fac unui barbat, le fac in modul cel mai sincer cu putinta si nu urmaresc ceva marsav ca scop final. Imi place sa aduc zambetul pe fata oamenilor, asa ca ma leg de mici detalii pentru a le transmite asta. Unii inteleg asta si zambesc complice, altii analizeaza problema pe o mie de parti, inainte de a spune un "multumesc" cu juma` de gura.
6. Am un mare handicap, da: ma duce mintea. Asta ii sperie pe unii, dar din pacate pentru ei, nu am ce face. Nu am fost niciodata frumusetea exemplara, la nivel fizic si a trebuit sa compensez cu altceva care sa ma faca sa ies din masa amorfa de trogloditi. Dincolo de toate, am avut multe de castigat de pe urma mintii mele. Cu toate ca fac uneori pe proasta, tot de dragul jocului o fac, asa ca nu va lasati indusi in eroare.
7. Imi place sa fiu inconjurata de barbati, dar nu la modul sexual al cuvantului. E o placere obscena pe care o are toata lumea in momentul in care isi accepta rolul social. E o meteahna cu care m-am ales din copliarie, crescand printre ei si fiind slefuita de ei.
In concluzie, sunt un produs al barbatilor, care incearca sa activeze ca o femeie. Nu am nici atitudinea, nici limbajul, nici modul de a gandi tipic pentru o femeie, iar cu asta ar trebui sa va fi obisnuit deja.
Asta nu inseamna ca nu pot fi feminina. Asta inseamna doar ca voi prefera mai mereu compania barbatilor decat a femeilor. Dezinteresat, pentru mine.

Anatomia unei gripe

Ma doare atat de tare carnea, incat am senzatia stupida ca cineva sau ceva o tot scrijeleste, incontinuu, incercand sa iasa din limitele ei fizice. Ochii ii simt atat de inlacrimati si umflati, incat parca as fi plans trei zile fara oprire. Sunt gata sa iasa din orbite(sau se adancesc?) frigand in cel mai tare mod cu putinta, impiedicandu-ma sa rationez la realitatea consimtita din jurul meu. Nu stiu daca mi-e cald sau mi-e rece, pentru ca trec atat de repede dintr-o stare in alta, incat nici nu apuc sa realizez daca temperatura care ma incearca este una normala sau anormala.
Stau cu o carte in mana si ma dreg cu Fervex, Theraflu, Parasinus si alte minunatii, pe care cred ca le-am ingerat in nestire zilele astea (fie, doar azi.). Nu credeam ca o sa apuc ziua in care o sa bag atatea chimice in mine, cu toate promisiunile lor de a ma face bine.
Telefoanele suna, dar gradul meu de antisociabilitate si antipatie, este atat de mare incat nu reusesc sa ma misc sa apas butonul verde. Asta pe langa faptul ca, fizic vorbind, nu pot face asta, imobilizata si afundata in patul meu verde cu portocaliu.
Si cand te gandesti ca tot ceea ce as fi vrut ar fi fost o supa!

Barbatii cu sexul, femeile cu sufletul

Sexul si sufletul nu au nimic in comun. Nu au avut nimic in comun niciodata, cu atat mai putin acum, cand ne chinuim cu totii sa raspundem unor intrebari simple, dar cu raspuns complicat precum: "De ce nu vrea sa faca sex cu mine?", "De ce vrea sa o tin in brate dupa?" si "De ce nu imi mai raspunde la telefon dupa ce s-a culcat cu mine?" E diferenta clasica intre barbati si femei, care probabil ca nu va ajunge sa fie inteleasa niciodata de nici una din partile direct implicate. Unde partile pot fi si organe anatomice, bineinteles.
In realitate insa, lucrurile stau chiar foarte simplu, daca este sa le raportezi la instinctele primare si la interactiune chimica. Sa o luam pe rand, pentru a elucida misterul.
Barbatii s-au nascut vanatori. Cu toate ca au trecut milioane de ani de la iesirea lor din pestera, ei inca mai sufera de instinctul primar animalic, care ii determina sa vrea sa isi lase genele peste tot (n-am zis-o eu, a zis-o Allan Pease). Asa ca in momentul in care ei isi vizualizeaza posibila prada, se arunca asupra ei, fara prea mari mustrari de constiinta. Atata vreme cat prada le poate asigura sau satisface nevoile si le poate duce gena mai departe. Nici nu e nevoie de mult, ce-i drept. Trebuie doar ca prada sa arate sanatos si sa aiba curburi voluminoase, astfel incat sa ii poata purta eventualii copii. Orice corespunde acestor tipare vizuale, este taman bun de insamantat. De aceea, ochii barbatilor se vor arunca mereu (singuri sau insotiti de alte zone) asupra sanilor, fundurilor...si asa mai departe. Ar fi de preferat ca scenele de gelozie sa nu intervina in astfel de momente deosebit de... stimulante pentru barbati. De aici si cheful constant de sex, plictisul subit odata cu incheierea misiunii de insamantare si lipsa de sentiment sau implicare in relatiile cu femela.
Si ca tot veni vorba de ea, la femeie lucrurile stau in mod evident altfel. Nu ca nu am sti asta deja. Femeia, tot animalic vorbind, a avut inca de la bun inceput rolul de a purta de grija puilor ei. Asta face si acum, de unde si detasarea fata de tot ceea ce inseamna hormoni ai fericirii rezultati din sex. Pe femeie nu o intereseaza sexul, ci siguranta si resursele. (in timp ce pe barbat il intereseaza serviciile pe care femeia i le poate oferi in schimbul resurselor lui). Resurse pentru a-si creste eventualii pui, pentru a avea grija de ea si de casa. Este o chestie mai mult generica, care nu tine deloc de educatie. Resursele barbatului si accesul la ele reprezinta marea obsesie a femeii. De aceea, sociologic vorbind, femeile vor fi atrase mereu de barbatii puternici si realizati, pentru ca ei le pot asigura resursele necesare supravietuirii in jungla (fie ea urbana, fie de alta natura). Sexul devine secundar, pentru ca fericirea si relaxarea femeilor vine din siguranta resurselor, nu din alte cauze ce tin de sex: rolul barbatului este sa aduca resurse, al ei sa aiba grija de pui. Nevoia ei de atasament de aici vine. Asta si in plus, faptul ca in coprul feminin oxitocina (hormonul dezmierdarii) este mult mai pregnant decat in corpul unui barbat.  Asa ca o femeie isi va dori intotdeauna sa fie ascultata, tinuta in brate, rasfatata, pentru ca dopamina si oxitocina ei de aici vin, nu din actiunea de insamantare.
Problematic este insa faptul ca lucrurile astea atat de simple sunt ignorate de cei mai multi. O simpla privire asupra cercetarilor sociologice si al manualelor documentate de dezvoltare personala probabil ca ar raspunde multor intrebari si al anihila o mare parte dintre probleme.
 Oricat de comerciala ar parea, recomandarea mea este Allan Pease- "De ce barbatii au nevoie de sex, iar femeile de dragoste". Este una dintre cele mai bine documentate manuale de cunoastere intersexuala, care trateaza toate diferentele barbati-femei din perspectiva sociologica si medicala (substante preponderente, zone neuronale active, tipare primordiale active, bagaj genetic mostenit, etc.). Daca aveti multe intrebari, o sa va raspunda la toate.
A, si by the way, cand sunteti indragostiti, zonele creierului activate de substante precum dopamina sunt exact aceleasi ca cele ale unui dependent de cocaina sau ale unui nebun delegat :)

Cu atacu` de cord in mana ... de ziua ei

Ieri aproape ca i-am produs Marinei un atac de cord. Nu singura, in mod cat se poate de evident. A fost ziua ei, si ca orice prieteni care se respecta, am pus la cale o mica... inscenare. Asa cum ne mai place noua sa ne facem din cand in cand unul altuia, pentru a-i face pe cei din jurul nostru sa realizeze cat de iubiti sunt in micul nostru cerc de amalgamati.
 Asa ca Andreea i-a dat un telefon si i-a spus ca o asteapta urgent la ea acasa, pentru ca trebuie sa vorbeasca neaparat. Racita cobza si dupa o zi intreaga de stat pe platourile lung metrajelor, Marina noastra nu a avut cum sa refuze oferta(cu toate ca a avut, intr-adevar, intentia de a renunta la un moment dat). Inarmata cu prietenul ei si cu un alt cuplu care trebuia sa vina pe la ea pentru a-i ura cele bune, Marina s-a prezentat(cu intarziere de o ora, ce-i drept) la poarta Andreei, nebanuind ce o asteapta.
Intre timp, noi astialalti ne-am mobilizat cu tort si un cadou tip apometru (ceas), pandind in balcon sosirea sarbatoritei. Cum i-am zarit zulufii, ne-am pitulat cu totii in balcon, insotiti de tort si fortandu-ne din rasputeri sa nu scoatem un sunet pana la momentul oportun.
 Intrand pe usa, Marina noastra, gripata, cu ochii umflat si cu vocea in pioneze, a incercat sa balmajeasca niste cuvinte, cum ca ar fi deprimata ca mai imbatraneste un an si ca nu-si doreste nimic mai mult decat sa mearga acasa si sa se culce. Andreea s-a uitat complice la ea, discutand cu Sorin despre...banalitati de peste zi.
Odata ce Marinoaie s-a introdus in bucatarie si s-a intors cu spatele catre balcon, armata de amalgamati (adicatelea, noi), am iesit cu tortul pash-pash, inaintand gregar catre bucatarie. Cu tot cu lumanarile aprinse infipte in el. In tort, bineinteles.
Dans sa vorbeasca cu Andreea, Marina a avut o tresarire...dupa care un urlet, dupa care un ras isteric, dar rusinat, vazandu-me pe toti, acolo, impreuna cu ea. Nu i-am lasat timp sa isi revina, pentru ca imediat am inceput sa cantam, fiecare in legea noastra, un "La multi ani!" cum putini au mai auzit pana atunci.
Emotionata pana la cer si inapoi, Marina noastra s-a dezarmat, si-a inmuiat glasul a plans si ne-a facut nebuni, amintindu-ne sa nu mai facem vreodata "suprize" din astea cand ea este nemachiata si racita cobza.
Credeti ca a contat? Noi ne-am bucurat ca niste copii mari ca am reusit sa ii inseninam putin ziua. Asta si faptul ca Marina nu a facut vreun infarct prin casa Andreei.

Eu nu (mai) vorbesc despre mine

Am incetat sa mai vorbesc despre mine in momentul in care discursurile altora au inceput sa ma surzeasca sau, mai bine zis, sa imi puna mana strengareste pe gura. Apoi am cedat insistentelor de voci si am inceput sa ii ascult doar pe ei, pe ceilalti. A fost un exercitiu psihologic care parea atat de interesant la inceput, incat m-am lasat pierduta in el. Nu l-as numi (inca) altruism, ci doar exercitiu psihologic. Treptat, am inceput sa ma pierd in propriul experiment, demonstrandu-mi ca fac asta din pur altruism. Chiar imi placea rolul de psiholog pe care mi-l asumasem de la sine putere, sperand si crezand ca pot rezolva problemele altora printr-un dat din cap, printr-un zambet empatic sau chiar printr-un "mhm" plin de inteles.
Dupa care, mi-am dat seama ca prin fiecare cuvant pe care il auzeam de la altii, legat de propriile persoane, eu vorbeam despre mine din ce in ce mai putin. Iar asta s-a transformat, tot treptat, in uitare si mod de viata.
Asa ca nu va mai intrebati de acum inainte de ce nu vorbesc mult despre mine. Imi place ca unele lucruri sa ramana inca sub umbra misterului, pentru ca asta imi lasa mai mult loc analizei celorlalti. Plus ca mi-e prea frica de ceea ce pot gasi la mine in ograda, asa ca nu vreau sa sondez prea mult. Lasati-ma sa ma cred inca o altruista.