Un blog de zi cu zi, fara corset sau operatii estetice. Atentie, respira natural!

miercuri, 19 august 2015

Imi place de Harap Alb.

Si tocmai cand am inchis zgomotos laptopul, dupa ce m-am uitat pentru a doua oara la "Secretul lui Adaline", m-a lovit. Am pufnit zgomotos din nari si m-am ridicat sa iau din nou laptopul, de data asta pentru a-l deschide. M-a lovit inspiratia, lucru care nu mi se mai intampla deloc in ultimele luni. Mi-am aprins o tigara si mi-au pornit degetele pe tastatura. Inca nu m-am hotarat daca asta este confesiunea unui om nebun, o refulare sau pur si simplu o constatare, dar m-a lovit. 
.....
Bai, cred ca intr-un mod ciudat, m-am indragostit de Harap Alb. Nu stiu daca datorita efortului pe care l-a facut pentru a ne reintalni intr-un nebasm, in viata asta, stangaciei in a face glume si a-si pune masti sau o ochilor negri cu gene lungi. Desi as putea sa jur ca Harab Alb era blond cu ochi albastri. Ei bine, eu am schimbat putin povestile si l-am inlocuit cu un barbos cu ochii negri.
Ceea ce stiu sigur este ca atunci cand l-am vazut la poarta castelului, mi s-au taiat picioarele. Si suflul. Ca o Ileana Cosanzeana veritabila, l-am ignorat cu succes vreo 2 zile, moment in care ne-am intalnit la un ospat cu ceilalti curteni. Mi-a dat cu pretiozitatea de pamant, incepand sa faca glume, de parca o printesa s-ar preta vreodata la glumele unui razboinic milenar.
 El ma petea si s-a asigurat ca toti cei de la masa isi dau seama de asta. Si ceilalti, de pe o raza de 10 km de jur imprejur. Na, castelul e mic.
 Nu numai ca si-au dat seama, dar deja incepusera sa susure-n barbi: Uite-i si pe astia doi, continua de unde au ramas in viata ailalta. Am mai vazut asta. Si pe asta, oare reusesc sa treaca de ultimul hop?
Trei zile si 3 nopti a durat tarasenia, timp in care i-as fi dat pace, de m-ar fi lasat. M-am rasucit si pe o parte, si pe alta, tot incerc sa evit si sa fug din calea vorbelor lui copilaresti, poate-poate s-o plictisi si o pleca acasa. A facut-o, doar pentru a se reintoarce pe calul lui alb negruliu batos. Atunci i-am auzit pe curteni urland ca din gura de sarpe: Ileaaanoooo, vine dupa tine! Deschide poarta castelului!
Nu m-am indurat, decat in ultima secunda, cand i-am vazut incapatanarea. Nu planuia sa opreasca, ci sa mearga inainte, asa ca m-am inarmat cu vorbe, clipit din gene si ceva parfum, pentru a vedea unde duce amuzamentul. A functionat. De ambele parti.
L-am acuzat dupa ca nu este sincer, fata de el in primul rand. Si ca ii place sa fuga. Si lui. si sa se mascheze mai mult decat e necesar la fiecare bal. Si l-am rugat sa facem un exercitiu de sinceritate, in care toate mastile cad. De tot.  A functionat pret de o ora, suficient cat sa imi dau seama de sufletul frumos pe care si-l ascunde bine de tot sub ele.
Iar apoi s-au inventat telefoanele. Si job`urile, Harap Alb si-a luat laptop si a inceput sa imi citeasca postarile:)

The end.


marți, 18 august 2015

Vreau sa fiu ca ceilalti?

S-a uitat Claudiu la mine lung si mi-a spus, dupa un moment de concentrare: "Tu o sa ai un copil pana la finalul anului. Simt asta. O sa fie baiat si o sa il cresti singura, pentru ca asa vrea copilul, nu tu. El te alege pe tine si el asa vrea sa fii, e tema ta". Era sa ma buseasca plansul cand mi-a spus asta. am inghitit in sec si i-am explicat ca m-am saturat, intr-o refulare absolut coplesitoare. M-am saturat sa alerge lumea dupa mine, sa primesc propuneri, sa incerc, sa experimentez, in speranta ca poate se leaga ceva. Si ca m-am saturat de pronosticuri si preconizari,  eu vreau sa fiu ca ceilalti.
Atunci mi-a zis: "Tu esti si proasta, pe deasupra si ma superi. Cum vrei tu sa fii ca ceilalti? Tu nu vezi cum arati si cum te comporti? Nu vezi ce personalitate ai? Cum crezi ca ar putea vreodata cineva sa tina pasul cu tine? Accepta-ti conditia, accepta cum esti si nu incerca sa fii ca restul, nu e cazul." Si iar era sa ma buseasca plansul, simteam nodul cum imi sta in gat si incercam sa ii evit privirea sfredelitoare, pentru ca stiam ca are dreptate.
 Dar...cum adica eu nu sunt ca altii? Dar vreau si eu povestile alea frumoase, in care el ii pune inelul pe deget si ea suspina, si se uita gales, si fac nunta si aia e, traiesc fericiti pana la adanci batraneti. Povestile alea de adormit copiii, in care toata lumea e fericita, lucrurile sunt simple si merg de la sine. Dar ce sunt eu, gluga de coceni? Eu de ce sa nu am asta?
Dupa pronostic, am stat si am rumegat putin lucrurile si am realizat ca are dreptate. De fapt, comparatia e cea care ne omoara spiritul si sufletul. E cea care te face sa devii frustrat, fara a avea neaparat vreun motiv. E cea care te face sa vrei ce are celalalt, chiar daca tu stii ca poate ce are celalalt nu este inspre binele tau neaparat.
Asa ca am lasat-o mai usor si am zis sa vina catre mine ce e benefic pentru mine. Dupa care au venit:oameni,povesti,trairi,experiente. Si mi-am dat seama: Eu chiar sunt proasta.Pierd cele mai misto lucruri, focusandu-ma pe o singura treaba,care nici nu ma ajuta in vreun fel.
Ce-i drept, toti oamenii aia erau casatoriti, iar copiii misunau prin jur la discutii, chiar daca nu erau ai lor. Asa ca ceva-ceva, tot e la mijloc, ii dau eu de cap.

Fantasme de seara

Am fantasmat relatiile in fel si chip, fix asa cum ne-au invatat filmele si basmele pentru copii: cu el care s-a intalnit cu ea la ceas de seara, au fost fluturii in stomac, adierea de vant ce i-a deranjat ei pletele, zambetele si privirile care s-au intalnit. Si am tot asteptat...si am asteptat...si am incercat si am sperat de fiecare data ca acel el va veni pe un cal alb si ma va scoate din oftatul meu zilnic. Sau macar ma va face sa raspund cu zambetul pe buze la intrebarile insistente ale celorlalti: Dar tu pe cand? Un inel, un domn, un copil...ceva-ceva acolo, sa te vedem si noi legata?
 Ceea ce nu iti explica nimeni este insa faptul ca fantasmele astea nu devin realitate pocnind din degete, ci la timpul si momentul potrivit pentru fiecare. Nu la 20, nu la 25, nu cand vor ceilalti, ci fix atunci cand tu esti ok cu tine si cu cei din jurul tau si renunti in a nu mai pune atata presiune intr-o chestie care nici macar nu ar conta atat de mult, daca stai sa te gandesti.
Am ajuns in momentul in care m-am resemnat, am renuntat la presiuni si mi-am dat seama ca toate lucrurile se intampla cu un scop, chiar daca pare frustrant. Chiar daca suspini zilnic, chiar daca iti dai pumni in cap si te dai cu capul de pereti ca nu esti si tu in randul lumii. Si odata cu asta, am mai realizat un lucru: ca de fapt eu nu vreau asta, pentru ca imi este mai comod asa: sa nu dau explicatii, sa vin cand vreau acasa, sa fac intotdeauna ce vreau eu, sa nu am discutii interminabile pe teme derizorii.  E varianta comoda pentru mine, pe care mi-e foarte greu sa o las. E chestie de obisnuinta, legaturi, dependente, O constientizez, dar nu vreau sa o las.
Pe de alta parte, cand ma mai cert cu mintea mea, vine sufletul si pune calus  ratiunii, spunandu-mi ca poate e mai bine sa fac compromisuri, sa ii las pe ceilalti sa se apropie, sa fiu deschisa si fara masti. Iar eu, ca o capoasa infatuata ce sunt, ii spun sa taca, pentru ca stiu eu mai bine: nu-mi doresc sa ma tina cineva in brate, sa ma asculte, sa-mi rezolve problemele, ca pot sa o fac si SINGURA.
Dar vedeti voi, SINGUR asta nu este decat o fatada de ego. Se traduce, de fapt, prin teama de atasamanent, de a-ti rezolva problemele si situatiile in care te afli. Pe scurt, fuga de caldura umana si sentiment. Iar eu fix asta experiementez acum.
Spuneti-mi si voi, ce ma fac eu cu mine?Stiti vreo solutie magica?