Un blog de zi cu zi, fara corset sau operatii estetice. Atentie, respira natural!

vineri, 26 decembrie 2014

Si de ce "singur" o fi asa nasol, prostutilor?

Va tot aud zumzaind, plangang si bombanind despre cat de nasol e sa fii singur. Mai ales acum, de sarbatori! De fapt, nu, in general, inaintea oricarei sarbatori/zi de nastere/ onomastica/ weekend in club si /sau la munte/mare. Cumva, cam in oricare minut al existentei voastre umile este nasol rau sa fii singur. E de rahat. E deprimant. E trist. E apocaliptic si taietor de vene.
 Eu nu prea inteleg. Explicati-mi si mie ce inseamna "singur"asta  pentru voi, inainte de a ma porni eu sa va zic parerea mea umila, dar pe alocuri taioasa.
A, domnu` din colt, ia spuneti dumneavoastra, ca pareti trecut prin viata. Ce inseamna "singur" asta?
"Pai, vedeti dvs, singur inseamna sa nu aiba cine sa iti faca de mancare. Sa te asculte. Sa te sfatuiasca. Sa meaga cu tine in club".
Bun, dar pentru dvs, doamna din dreapta, de postati pe FB incontinuu imagini insostite de mesaje catastrofic de singuratice, ce inseamna "singur"?
"Inseamna sa nu ai pe nimeni langa tine la greu, sa nu aiba cine sa te tina in brate si sa iti spuna ca esti frumoasa. Sa nu aiba cine sa iti faca ...cadouri, sa te astepte seara acasa, sa te asculte, sa te ajute, sa rada cu tine la filme siropoase".
M-am lamurit.
Sa va zic eu acum. Vedeti voi, "a fi singur" nu inseamna ca esti singur. Nu ai cum, pentru ca tu, de fapt, ramai cu tine. Iar in tine sunt toate resursele sa devii cel mai misto om, cel mai fericit, cel mai bogat, fara a te agata de altii. E o lectie pe care se impune sa o invatam, din cand in cand, dupa atatea dependente, complezente si folosiri meschine ale "aluilalt" din cuplu. Dar asta e o alta discutie.
"Singur" este o alegere pe care fiecare din noi o facem, la un moment dat. Sau care ni se ofera, pentru a constientiza, pentru a analiza, pentru a ne retrage in carapace si a pune lucrurile cap la cap in ceea ce ne priveste pe noi, ca si persoane.
Unii fac asta constient, altii inconstient. Vedeti voi, cand e inconstient e cel mai naspa, pentru ca nu iti dai seama de faptul ca mintea iti spune ceva, iar sufletul altceva. Si tu nu stii pe care sa asculti si ce vrei cu adevarat.
Alegerea asta, ca oricare alta alegere, vine cu scenarii posibile si consecinte, ca orice altceva in viata. Care se impun a fi asumate, tot ca orice altceva in viata. Unii aleg sa si le asume, in timp  ce altii se lamenteaza permanent pe marginea lor, ducandu-se in primul club sa isi gaseasca urmatoarea /urmatorul futa...pardon, jumatatea aia care i-ar face pe ei sa se simta impliniti si deloc singuri. Macar pentru o seara, o saptamana, o luna, cat e necesar. Cat e necesar sa le hraneasca iluzia "ce misto e sa fii cu cineva, ce misto e sa nu mai fii singur". Pentru ca este o iluzie.
Completarea nu va veni niciodata din exterior, ci tot din voi. Din acei voi de care fugiti ca al` cu coarne de tamaie, pentru ca va si ne e frica sa ne cunoastem cu adevarat pe noi si sa ramanem singuri in intimitatea noastra. Pentru ca e inspaimantator. Si naspa. Sa fii responsabil, sa iti asumi si sa afli ce iti place cu adevarat. Nu ce place celuilalt, nu ce place gastii. Ce iti place tie si cum esti tu cu adevarat.
De aici porneste acel "mama, ce trist sunt ca sunt singur. e atat de naspa". Din egoismul pe care il avem si din falsul scop pe care ni-l cream: ca salvarea si linistea se afla in altii. Mereu in exterior, de parca noi am fi fix o gluga de coceni, care nu conteaza pentru nimeni, nici macar pentru noi. Newsflash! Suntem creatorii propriei noastre realitati. Noi, cu mintea si cu sufletul care ne-au fost date. Numai ca uneori, mai trebuie sa mai facem si pauze din agitatiile care ne inconjoara si care ne acopera adevaratele probleme, pentru a accepta situatiile, a gasi solutiile si a ne auzi noi pe noi, din nou. Bummer, de rahat, stiu! Prea mare responsabilitatea!
Asa sa scuzati-ma cand va zic: E foarte misto sa fii singur, sa te reintelegi si sa te redescoperi, from time to time. Sa stai tu cu tine, sa iti auzi gandurile, sa le accepti si sa le intelegi. Fara altcineva care te poate abate de la ele. E misto sa experimentezi non-dependenta si detasarea. Libertatea, cu tot ceea ce inseamna ea.
 E foarte misto sa reinveti sa ai grija de tine ca intreg. E foarte misto sa regasesti fericirea in orice lucru simplu care ti se arata. E foarte misto sa inveti ca fericirea si bucuria zac in tine, si nu in altii. "Singur=nasol" este doar apanajul verbal al victimelor, care cauta sa ii calareasca pe altii, impovarandu-i cu propriile responsabilitati. Neavand pe cine sa arunce vina si vorbele, se lamenteaza despre nasolismul singuratatii.

Asa ca, ce alegi sa fii?

Pentru mine, "singur" nu e asa nasol. Pentru ca nu e sinonim cu singuratatea. Si nici chiar ea nu e asa nasoala.
Asta pentru ca sunt ferm convinsa ca noi suntem cei care incarcam pozitiv sau negativ toate starile si cuvintele care ne ies din gura. E tot chestie de alegere si de intentie. Le consideri negative, asta iti devin. Le lasi sa te domine,asta se va intampla: te vor domina si coplesi.
Pe final, inca o completare. As vrea sa fiu clar inteleasa. Nu militez pentru sihastrie, incerc doar sa explic ca acest "singur" este conotat negativ total gratuit. Scopul lui singur este intotdeauna nobil, numai ca noi nu ne prea prindem de el, pentru ca tanjim intotdeauna dupa absolutul filmelor siropoase :)
Si inca ceva: Dragostea aia misto, de tot ai auzit de ea, incepe mai intai cu tine. Nu se oglindeste sau rasfrange dinspre ceilalti inspre tine. Daca tu nu esti plin, ceilalti nu au cum sa dea :)

duminică, 23 noiembrie 2014

Ciocnirea iubirilor.

Tare as vrea sa stiu cum te gandesti la mine si ma intreb cum ti s-au schimbat gandurile de cand ne-am cunoscut. Esti singurul care ma stie dezbracata si mi-a vazut cicatricile pe care le am in etericul corp. Si ai zambit cand le-ai vazut, aratandu-mi cat de adanci sunt ale tale si cati plasturi ai pus peste ele, pentru a le masca cat mai bine.
As vrea sa stiu cand te gandesti la mine, daca primul gand care iti vine in minte de dimineata sunt eu. Da, eu! Nebuna aia pe care ai cunoscut-o total "intamplator", intr-o ciocnire violenta de energii. Aia cu gura mare, care ti-a trantit o injuratura cand te-a vazut, iar apoi ti-a tinut incontinuu in brate umerii apasati atunci cand te-a lovit furtuna intamplarilor egotice. Cea pe care ai scos-o la sucuri, cine deloc romantice si in parc, programandu-te sa o cunosti pe de-a intregul, printre rasete si ironii.
As vrea sa stiu ce e in spatele agitatiei pe care o arati ori de cate ori ne vedem. Si a fastacelii inrosite pe care niciodata nu poti sa o ascunzi, oricat de mult ai incerca.
As vrea sa ma vad prin ochii tai intunecat de verzi, care zambesc mereu. Si care imi zambesc ori de cate ori ma vad. Oare ma vezi slaba, grasa, frumoasa, urata, curajoasa, fermecatoare, femeia pe care vrei sa o tii langa tine pentru tot restul vietii? Stiu ca nu ma vezi ca ceilalti. Nu ma vezi nici macar cum ma vad eu, pentru ca mereu imi zici cat sunt de proasta si ca nu ma uit niciodata in oglinda la cum sunt eu cu adevarat.
Esti primul care a stiut sa nu interpreteze atunci cand i-am spus "te iubesc". Si mi-ai raspuns cu aceeasi masura, in aceeasi neconditionare, cu aceeasi sinceritate accentuata. Pentru ca dragostea noastra e. Pur si simplu e, nu are nevoie de determinanti.
Cel mai mult as vrea sa stiu care din tu-uri esti atunci cand suntem impreuna. Desi stiu si singura raspunsul. Cu mine, tu esti tu. Acel tu pe care l-ai cautat atatia ani si pe care abia acum l-ai regasit. Cu si prin mine.

Asa ca, raspunsul meu e da.
:)

joi, 13 noiembrie 2014

Bacovienii de seara.

Imi plac oamenii. Mereu mi-au placut. Sa ii vad, sa ii simt, sa ii fac sa zambeasca, sa le observ gesturile si jocurile de seductie pe care le joaca cu atata dibacie, inca se pierd singuri in ele.
De la o perioada insa, sufar. Sufar impreuna cu ei. Pentru ca nu se mai regasesc, nu mai stiu sa se exprime si fug mancand pamantul, mai ceva ca o domnisoara la ananghie. Nimeni nu mai vrea sa simta, nimeni nu mai vrea sa rada, de parca Apocalipsa si-ar fi intins aripile negre deasupra tuturor, inecandu-i cu smogul ei greu, mirosind a putrefactie.
Fugim unii de altii, de parca niciodata nu ne-am fi cunoscut si am fi uitat ca pentru a supravietui, se impune sa comunici. Vad oamenii pe strada, in tramvai, la metrou, cum se retrag unii din fata altora, de parca ceilalti ar fi contaminati cu cea mai crunta boala.
Zambetele au fost inlocuite de rictusuri si indoituri de gura abia sesizabile, de parca am face celuilalt cel mai mare favor ca ne incretim buzele.
Nu mai vorbim. Si cand vorbi, o facem fad si impunator, ca si cand am avea mereu ceva de demonstrat celorlalti. Apasat, rece, aproape scuipat a ura.
Nu ne mai vedem la cafele. Nu mai iesim. Alegem sa ne imbatam acasa, pentru ca Y nu ne-a mai raspuns la mesaje pe Facebook- Tragedie!
 Pangarim in fiecare moment, inchizandu-ne in propria noastra temnita, poleita cu foita de aur. Pentru ca ceilalti nu au timp sa asculte, sa rada, sa se bucure de naturaletea si frumusetea unei discutii detasate, fara miza finala.
Nu ne mai indragostim, pentru ca este complicat si doare. Nu iubim, pentru ca am fost candva raniti.
SPuneti-mi si mie, pentru ce mai traim?
Sufar cand vad ca totul se schimba si ca nimic nu mai straluceste in jurul meu. Totul este gri, ponosit si nimeni nu mai are timp. De nimic si de nimeni.
Sunt eu pesimista? Posibil. Posibil sa imi fie dor de acele momente in care a invita pe cineva la cafea si a purta o discutie nu era exagerat. Cand a iesi cu cel mai bun prieten nu era interpretat. Cand a rade zgomotos era doar o dovada de fericire, si nu de mitocanie. Cand iubirea si fericirea nu se masurau in bani, functie, relatii. Cand a vrea sa cunosti un om nu era catalogat drept impertinenta, ci era primit cu bratele deschise.
 Cand totul era simplu, intr-un cuvant. 

miercuri, 12 noiembrie 2014

Ferestre la ceasuri tarzii

Ma uit prin ferestrele slab luminate si prin geamurile transpirate de caldura. Intr-o parte, un el si o ea se pregatesc de somn. El aseaza patul, iar ea se tolaneste pisiceste, dandu-i de inteles ca noaptea este inca tanara si se poate consuma la fel cum s-a consumat la prima intalnire: cu gemete si urlete de pijama mahalageasca.
In alta parte, tot un el si o ea consuma deja ceea ce primii doi nu au curaj sa faca. Le vad umbrele tremurande printre draperiile trase, de parca ar vrea sa imparta cu toata lumea fericirea lor. Sunt altruisti, imi zic in gand, simtindu-ma ca un mic voyeur printre ferestrele oamenilor. Le vad pasiunea prin peretele gros si imi aduc aminte de a mea, in momentele mele cele mai bune. In acelasi timp, imi incolteste ideea ca om fi impartasit si noi, la un moment dat, niste momente exhibitioniste pentru cei care fumau linistiti in balconul de vis-a-vis sau prin apropiere. Ma rog sa nu fi fost zgomotoasa.
La un geam mic, pricajit si prost luminat, vad o batranica. Aceeasi batranica cu...care ma intersectez ori de cate ori ma viciez in balcon. Sta infofolita si aplecata de spate, cu broboada pusa pe cap, butonand aceeasi telecomanda. Tind sa cred ca i s-o fi lipit de mana sau e dezvoltat deja o relatie speciala cu ea, ca de o luna o vad intr-o singura ipostaza, adica asta.
Trag din tigara si ma uit la fumul care iese rotocoale din gura, intrebandu-ma cand o sa ma las de fumat. Imi vine brusc ideea in minte sa scriu. Nu am mai scris demult asa, cu atata ardoare.
Ma gandesc ca ma voi intoarce in pat, unde niste brate puternic de imaginare ma vor strange la piept, pana cand voi adormi. Stiu ca va veni si momentul in care se vor materializa si li se vor alatura un chip luminos, frumos si un suflet pe masura.
Nu dramatizez, inspir adanc si imi confrunt imaginatia. O rog sa nu exagereze prea mult in seara asta, pentru ca un prunc imaginar nu s-a nascut niciodata pana acum si n-as vrea sa fiu prima. E prea mare presiunea.
Il astept sa vina. Sunt pregatita. 

duminică, 9 noiembrie 2014

Faceti cunostinta cu fricile mele.

Da, ma, mi-e frica!

Asa batoasa si cu gura mare cum sunt, mi-e frica. Si o recunosc. Mi-e frica de multe (si de multi-ha ha), in special de ceea ce ma ia prin suprindere si nu imi lasa loc sa controlez. (ce surpriza!)

Mi-e frica de a nu`l gasi pe ACEL cineva si de a-mi trai viata intr-o continua cautare. In aceeasi masura, mi-e frica sa-l si gasesc. Ce-o sa se intample cu mine daca il gasesc? Ce fac eu cu visele care devin realitate? Vreau sa fug.
Mi-e frica sa ma las iubita si sa iubesc ca asta ma face vulnerabila si ma dezgoleste in fata Fat-Frumosului calare pe un cal alb. Vreau sa fug. (ce stupizenie!)
Mi-e frica sa am copii, cu toate ca mi-i doresc mai mult decat orice pe lume (nu-i intrebati pe fostii mei prieteni asta, raspunsurile nu sunt deloc flatante pentru mine, din punctul asta de vedere). Fug galopand deja.
Mi-e frica de a nu fi suficient de buna in ceea ce fac. Aici intervine si controlul ala frumos, de nu ma lasa sa respir, ca l-am lasat sa creasca prea mult si prea repede deodata. Pe scurt, mi-e frica de a fi mediocra, cu toate ca nu e nimic rau in asta. Am fugit.
Mi-e frica sa zic ce nu trebuie, cui nu trebuie, pentru ca mereu cuvintele sunt interpretate. La fel si atitudinea mea debordant de prietenoasa. Drept pentru care, aleg sa nu vorbesc deloc. (alta stupizenie, Ramona!) Tac si fug tacand.
Mi-e frica de multe altele si le recunosc aici cu tarie. Invat sa le accept. Si e greu. Ca ceea ce iti faci cu mana ta, stiti voi cum se numeste.

Si daca va trece prin gand sa radeti de sinceritatea mea, radeti. Dar nu inainte de a va uita la voi si a va gandi care va sunt fricile si ce nu va lasa sa mergeti mai departe.

Stiti cum le recunoasteti? Va zic eu. E simplu: sunt strangerile alea de stomac, nodurile in gat si pulsul care se accelereaza odata cu o noua situatie. Astea va sunt fricile. Si de fiecare data, ele sunt create si construite cu atentie de noi. Da, de noi. Ca de aia ne lepadam asa greu de ele.




sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Lasa`te indragostit!

Suna amenintator si pe de o parte, asa cred ca si e. Si cu toate ca e valabil pentru mine, in principal, imi permit neobrazarea sa extind amenintarea si catre voi, ceilalti. 

***
Ma gandesc la asta de ceva timp, iar tot ceea ce vine de la prietenii mei, ei si ele, deopotriva...ca si informatie, imi confirma temerea: nu ne lasam indragostiti (a se intelege adaptarea intentionata a expresiei). Nu ne lasam si pace! Dar tanjim cu atata ardoare dupa fluturii in stomac si mirosul pielii ei/lui pe pielea noastra, incat ajunge sa racaie pe suflet. Rau!

***
Dar pana la urma...de ce ne este atat de frica? Va zic eu, cu riscul de a ma eticheta drept "aia care stie tot". Pentru ca ne este teama sa aratam celorlalti ca suntem "vulnerabili", ca simtim, ca suntem oameni. Ne pierdem in mastile si robotismele pe care ni le confectionam snguri din metale de nezdruncinat, incat miezul ...taman miezul se pierde atat de tare, incat nici noi nu il mai stim sau simtim. Plus ca egotica fiind ca si creatie a mintii, "iubirea" asta creeaza dependente si naste intrebari deloc inaltatoare: "daca ma paraseste?", "daca ma insala?",  ajungandu-se inevitabil la concluzia: "doare, deci mai bine lasa". De aia nu ne indragostim, pentru ca ne este frica sa simtim. Orice.

***

Personal, nu m-am mai indragostit de vreo 2 ani de zile, de cand El mi-a recunoscut, la un an dupa ce m-a cunoscut, ca e indragostit de mine. Se indragostise din momentul in care imi vazuse curbura gatului si a pastrat asta pentru el, atata timp. Atunci, a fost ultima oara cand m-am lasat indragostita si m-am simtit ca o fetiscana, dornica sa iubeasca. 

Dar tare as vrea sa ma las din nou. Ceea ce va recomand si voua. Cu toate riscurile si cu tot sufletul. Ne facem temele impreuna? :)

luni, 3 noiembrie 2014

Iertati-ma.

Iertati-ma daca sunt sensibila si imi pasa. Daca dau telefoane sa va intreb cum va simtiti si va trimit mesaje vesele, incercand sa va inseninez zilele. Iertati-ma ca ma bag in seama si va zambesc oriunde va prind, pentru ca stiu ca un zambet poate face minuni, chiar daca nu este al vostru, personal. Iertati-ma daca va intru in joc, pentru a vedea unde duce. Iertati-ma daca sunt sincera si spun ce vreau ... sau ce simt, pentru ca asa m-am invatat. Iertati-ma daca va intimidez, pentru ca inca invat sa controlez asta. Iertati-ma daca va spun "te iubesc" | "dragoste" | "dragule/drago". Sunt niste cuvinte oribile, care pot fi interpretate. Iertati-ma daca va fac pe plac si nu va raspund cu aceeasi moneda. Iertati-ma ca va ascult si va inteleg, cand voi nu o faceti. Poate pentru ca oameni oglinda intalnim la tot pasul si exteriorul intotdeauna priveste detasat. Iertati-ma ca va vorbesc cu pasiune despre ceea ce fac, cand poate asta va plictiseste.
Si eu va iert pentru faptul ca nu va lasati sa lasati sufletul sa vorbeasca. De etichetari, zica-se in continuare. Ma dezic de ele.  Va iubesc in continuare, insa, asa cum sunteti. Pe fiecare in parte, fiecaruia dupa nevoi :)

marți, 16 septembrie 2014

Mai stii cat de frumos erai?

Era o vreme cand stiati cat de frumosi sunteti si cat de multe lucruri frumoase puteati sa faceti. Probabil sa fi fost pe la inceputuri, cand inca nu va uitaserati esenta si nici misiunea pe care o aveati de dus la bun sfarsit intr-un ciclu efemer de muritor.
Era vremea in care puteati sa priviti dincolo de marginile timpului, ale spatiului si ale propriului vostru corp, stiind ca lumea  nu este numai carne, sange si os. Este vibratie si energie. O numeati rezonanta si va ghidati dupa ea in momentul in care intalneati pe cineva nou, pe care il dezgoleati de  yin-uri si yang-uri.
Pe atunci, inca mai stiati sa iubiti, sa radeti, sa vorbiti, fara a conditiona actiunea voastra de reactia celui de langa voi. Radeati pentru ca asa voiati, iubeati pentru ca asa simteati, vorbeati pentru ca stiati ca un cuvant este materializarea gandului pe care il nascoceati. Dar le stiati. Si le aplicati.
Trairea va era sincera, la fel ca si stralucirea privirii. Sentimentele va erau nobile si curate, iar fericirea statea lipita de voi, pentru ca asa meritati si voiati.
Stiati sa zburati odata cu gandurile voastre si sa vorbiti cu necuvantatoarele pe care le gaseati in cale. Ierburile va erau aliatul in suferinta, iar proslavirea codrilor... obisnuinta.
Acum ati uitat tot. Nu mai stiti sa radeti, sa iubiti, sa vorbiti. Va retrageti in cochiliile voastre mazgalite cu frica, sperand ca ziua de maine va fi mai buna decat cea de azi. Uitand ca de fapt, voi sunteti creatorii propriei realitati, pe care o construiti si reconstruiti cu fiecare gand si cu fiecare secunda care trece pe langa voi. Uitand ca fericirea din voi vine, la fel ca si iubirea. Orice exterior ei este conditionare.

+++

Serios acum, ia puneti-va niste intrebari simple: Cand ati spus ultima data "imi place de tine"? Cand ati facut un compliment dezinteresat? Cand ati multumit pentru ceea ce aveti?

...Si mai ziceti ca stiti sa traiti frumos...

   Lasati-va sa va aduceti aminte :)

marți, 29 iulie 2014

Nasoala treaba cu biletele astea!

Despre biletele si fastaceala in achitarea lor s-a mai vorbit. Si aici vorbesc de biletele pentru un concert, piesa de teatru sau orice act artistic ce mai are inca un vadit curaj de a se manifesta in fata unui public. Public ce este din ce in ce mai putin dispus sa plateasca un bilet si deloc recunoscator pentru efortul pe care o mana(mai mare sau mai mica) de oameni il depun pentru a construi acel act artistic. Chiar daca biletul costa cat un pachet de tigari (da, am ajuns sa facem comparatii in pachete de tigari, pentru ca am observat ca e punct de reper asta)
Dar sa incepem cu inceputul. Problema a inceput odata cu serbarile campenesti date de primarii. Sau cu orice eveniment de boost awareness pe care x-ulescu, mare mahar monopolist pe piata l-a facut pe plaja/ campie / deal/ piata, aducand lumea moca, de la/ca la balamuc. Doar pentru a-i vedea pe x, y si z, si aia mare artisti de valoare. Ma rog, ati inteles voi aluzia. Practicand intens acest sport, ei au creat cumva o "transmutare" psihologica in capul privitorului de artist: si anume ca lui i se cuvinte totul moca, el  nu trebuie sa plateasca pentru nimic si chiar daca ar fi sa plateasca, el vrea  sa isi plateasca doar berea in tarcul evenimentului, nu si biletul. Ca asa a facut el pana acum. Si ca artistul ala oricum nu face mare lucru pe scena: are trei piese, face o pauza si coboara dupa.
Si uite asa s-a stricat piata. Si publicul. Buuuun. Am atatea exemple in minte, din propria experienta si a prietenilor apropiati, incat nici macar nu stiu care exemplu ar fi mai elocvent. Dar o sa ma limitez la a vorbi in general, ce a mai ramas de vorbit.
Ei bine, si ajungem si la momentul in care trupa "Fabulos Mirificescu" are concert intr-o locatie, indiferent de natura ei. Mai mica, mai mare, dupa posibilitati. Trupa posibil sa fi fost vazuta(dar nu neaparat) si la alte evenimente, cum ar fi "Serbarea Bericeasca" a primarului. Tot in acelasi oras. Si canta pe bilete. Si se face promovare. Si se face online spam. Si se anunta la radio. Si la tv. Si in presa scrisa. Ca doar e trupa "Fabulos Mirificescu" si strange lume. Trebuie sa stranga lume, ce dzeu! Lucru care se si intampla. Strange. Vreo 15, intr-o perioada de doua saptamani de promovare intensa. Din care 3 sunt intrati pe baza de invitatie, ca au castigat la concursuri. Cam 15 sa fi strans. De ce? Pentru ca inevitabil biletul de 20-30 lei a fost prea scump, pentru ca toate incercarile de a obtine invitatii s-au soldat cu esecuri, pentru ca : "dom`le...e si biletul, e si consumatia ...e scump!" si s-au evaporat in primul club de manelareala, chiar dupa colt. Unde au cheltuit aproape de mie.
De aici tragem concluzia ca actul artistic e de rahat. Ca artistii se chinuie degeaba sa compuna, sa inventeze, sa perfectioneze, sa investeasca in imagine, in campanii de PR, in promovari de guerilla.  Pentru ca mai nimeni nu ii mai vrea. Pentru  ca nimeni nu mai plateste pentru el din plictiseala, din "n-am bani", din "hai sa mergem sa ne punem in cap la nu stiu ce alt eveniment", din "nu am timp". Plus ca au vazut trupa si la alte serbari bachice.Si nu mai vor sa ii vada acum. Pentru ca...costa. Dar in special pentru ca ii pot auzi/vedea pe youtube/soundcloud si alte platforme de tip. Sau pot descarca de pe BitTorrent totul. Si e moca.
Big bullshit! Sau rahat de taur! Sentimentul de a fi fata in fata cu un artist, de a-i simti emotia, de a-i vedea daruirea, de a-l lasa sa te vrajeasca, sa te indulceasca, sa te "exorcizeze"... nu poate fi comparat cu nimic in lume. Mai ales daca esti fan.
Dar dincolo de asta, lucrurile se indreapta catre si mai rau. Pentru ca voi, astia de v-ati lasat pervertiti sa nu mai apreciati nimic si/sau sa platiti pentru nimic, voi cresteti generatii viitoare de omuleti, pe care ii veti obisnui, la randul vostru, cu rahatismul asta ca actul artistic nu trebuie platit. Ca merge si moca. Ca e mai bine asa. Ca iti iei altceva de banii aia pe care ii dadeai pe bilet.
Pe final, noi, astia de organizam evenimente, promitem ca o sa punem o cutie a milei la fiecare spectacol pe care il avem, in care sa varsati maruntisul care va prisoseste prin buzunare, pentru plata actului artistic. Poate daca va eliberam de gandul ca nu mai TREBUIE sa platiti bilet si o dam pe milogeala, vi se schimba si voua perceptia . Dixit!

joi, 29 mai 2014

De la un inger anonim

Cand va vad atat de inversunati impotriva luminii si a binelui, imi vine sa plang. De ciuda, pentru ca eu va vedeam altfel. Secole si milenii am stat langa voi si v-am povatuit catre cele bune. De fiecare data, am stat in spatele vostru si v-am soptit cuvinte frumoase, pe care sa le duceti mai departe, armonios si iubitor catre cei pe care ii intalniti. De fiecare data v-am oprit cand v-ati pripit si v-am tras de urechi cand ati facut exact ca si copiii razgaiati. Dar am facut-o din dragoste, ca un parinte grijuliu, care il plamadeste pe cel mic, asemeni lui.
Dar voi v-ati uitat esenta si v-ati intors cu spatele. V-ati inrait cu fiece zi si ati devenit surzi si orbi la soaptele mele de lumina. Pana intr-o zi, cand nu m-ati mai auzit deloc. Si atunci a inceput totul, cand voi ati refuzat sa ma auziti.
Acela a fost momentul in care ati inceput sa va luati prea in serios rolul de creatori ai propriului destin: v-ati impartit in doua tabere si ati inceput sa aruncati cu pietre unii in ceilalti, in numele cauzelor nobile pe care le aparati. Cauze care erau ale voastre, nu ale grupului.
Ati batjocorit liberul arbitru, folosindu-l dupa bunul plac pentru lucruri superficiale si pentru hranirea propriului ego. Pentru ca ati crezut ca ati ales binele mai mare din doua rele. Nu exista asa ceva, decat in mintea ego-ului vostru.
Ati inceput sa pacatuiti, sa construiti lumi prin gandurile voastre murdare, sa va lasati dusi de nas ca realitatea in care traiti este una a grijilor si a dramelor continue. O parte din voi nu ati mai rezistat propriilor ganduri si ati pus capat prematur "suferintei" pamantene. Tragedia este ca voi nu sunteti constienti ca voi alegeti sa va scaldati in mizerie si grosier sau in liniste si pace. Si ca tot veni vorba, ati uitat ce e linistea si pacea, pentru ca vi se pareau prea lipsite de provocari, iar acum va plangeti ca sunteti agitati, stresati si angoasati, iar blocajele pun stapanire pe voi. Halal! Cand va veti intoarce fata catre razele soarelui, sa va incalzeasca si sa va curete de toata negriciunea sufletului?
Iubirea ati preaslavit-o incontinuu in poezii, dar nu ati inteles mai nimic din ea, copii bleguti ce sunteti! Dragostea e neconditionata. Mereu neconditionata. E cea care iti face ochii sa planga cand te uiti la un rasarit de soare sau in inima persoanei iubite. E cea care te face sa zambesti fara motiv. E cea care iti aduce aminte ca esti creatie de lumina. Ati mai simtit-o asa, dupa ce v-ati baricadat urechile si ochii? Stiu ca nu, ca va vad de piatra. Si nesimtitori. Si egoisti. Si rai. Si frustrati. Si mereu nemultumiti.
Nici macar un "multumesc" nu mai aud din gurile voastre, sincer, cum il stiam eu odata. E totul malos si namolos si plin de interes. Care interes va obliga sa faceti bine. Binele nu se face cu forta, dragii mei, se face cu sufletul...si niciodata pentru a primi laude dupa!
Copii, daca ati sti voi cat de mult va iubesc si plang pentru nestiinta voastra, ati plange cu mine. Daca ati vedea cat de mult ma doare cand va vad deriva, atunci ati suferi si voi cu mine.
Dar eu astept in tihna sa va intoarceti la mine pentru ca nimeni nu o sa va iubeasca vreodata asa cum va iubesc eu. Stiu ca va veni si acel ceas.
Semnat, 
Ingerul din spatele vostru

marți, 20 mai 2014

Intr-o relatie

Acum un an il cunosteam. Sau cel putin, il cunosteam in viata asta, pentru ca senzatia ca ne mai vazusem in vietile de dinainte ma coplesise putin  inca de la primul schimb de priviri. Franturi imi veneau in minte,  in timp ce el imi  turuia pamanteste pe o canapea mult prea inghesuita pentru egourile noastre hiperbolizate. Despre tot si despre nimic, in acelasi timp, intr-un paradox cum doar la mine mai vazusem.
Era asa frumos, in masura in care un copil poate fi "de" frumos pentru mama lui. Pentru ca asa ma simteam, zambind subtil in coltul gurii, in timp ce pe el il simteam cum se agata non-vazut de gatul meu, cautand alinarea agitatiei din cuvintele proprii. Privirea insa spunea mai multe decat exteriorul pe care il manevra cu stangacia unui papusar novice. Era tulburatoare, mai tulburatoare decat  castelul in care sufletele noastre s-au cunoscut pentru prima oara: inalt si rece, ca de piatra, precum noi amandoi.  
Am stat sa ma gandesc daca sunt sora, mama sau iubita lui. Stiam ca le are pe toate, fizic, in viata asta. Am ramas la primele doua, pentru ca sufletul meu nu a stiut sa aleaga din atatea variante. Decat cele mai la indemana pentru mine. Sau pentru creierul meu.
Treptat insa, mi-am dat seama ca eram in negare. Cu fiecare cuvant si gest pe care il pe care il formulam catre el si vice-versa. Cu fiecare privire si fiecare atingere. Cu fiecare gluma si pupatura pe obraz. Patima naravasa a anterioarelor statea sa izbucneasca precum un vulcan, atunci cand ne apropiam unul de altul si ne analizam nerostitele si neganditele, precum niste jucatori (deja) profesionisti de poker. Asa au ramas si acum. Le simte si le vede toata lumea, in afara de noi doi, cei implicati.
Inca le mai ascundem bine, cu orice alta parte a corpului in afara de ochi. Ei nu au cum sa minta niciodata.
Asa ca iertati-ma cand va spun ca sunt intr-o relatie cand nu sunt , de fapt, in nici o relatie. Sunt sigura ca vi s-a intamplat si voua intr-una din vietile pe care le-ati trait pe aici. 

sâmbătă, 17 mai 2014

Regasiti in iubire

L-am regasit iubind. Nu il mai vazusem de multa vreme asa. Asa fericit, asa luminos, asa linistit. Parca era cu totul si cu totul altcineva fata de cum il transformasem eu odata: incrancenat, namolos, cetos, capatanos si alte cuvinte care nu imi sunt la indemana acum. I-am vazut abia acum frumusetea si am citit pana in strafundurile istoriei lui cu mine. Trecusem prin toate incercarile impreuna: plansete, depresii, certuri, neintelegeri, neacceptari.
 Incepusem in mod evident cu nesiguranta si frica. Abia ne descoperisem. Eram mici. Eu mai mica decat el, batranul savant. Relatia  a evoluat greoi si plin de poticneli,de ambele parti, de parca eram doi `namorezati, care nu voiau sa isi dea arama pe fata. Ne furam imbratisari si zambete, cu teama adolescentina, dar niciodata nu recunosteam ce ne apasa cu adevarat: nici a bine, nici a rau.
Eram si eu capoasa si nu ma lasam sa inteleg. Eu aveam dreptate mereu, el era al mic si prost, care punea botul intotdeauna, la orice. Si asta ma oftica teribil. Prea moale, prea domol, prea incetinit. Iar asta ma baga in deloc fericiri. Si de aici certurile: el era mereu a rau, eu eram mereu a bine, el nu stia nimic, eu eram demiurgul care construia si stia totul. Ca asa trebuia sa fie. Eu sa demirurgizez, sa creez lumi, sa nasc conflicte, sa controlez, dupa chipul si asemanarea mea. Niciodata a lui, ca mi se parea insipid si lipsit de savoare.
De fapt, asa s-a si terminat intre noi totul: eu i-am spus ca este un pisacios de ochi, el mi-a zis ca sunt lipsita de orice. Si ca ma asteapta. Si ma va astepta. Ca e al meu. Si sunt a lui. L-am lasat plangand dupa mine si implorand. Nu am mai putut sa ii suport plansetul si nici suferinta. Eu eram puternica, nu aveam timp de prostii copilaresti.
Ne-am reintalnit accidental, incercam eu sa ma conving. Intr-un loc cu soare si multa verdeata, in care ciresii  infloriti mangaiau narile. Iar cerul era pufos. Si apa susura in vale.
Iar atunci am zambit intelegator: el ma iubise intotdeauna. Eu eram cea care nu voia sa vada asta. Iar acum iubeste si mai mult, iar eu odata cu el. Ca deh, e sufletul meu!

marți, 6 mai 2014

Cu scuzele de rigoare, marturisesc

Am facut multe prostii. Mai mult sau mai putin constiente, mai mult sau mai putin induse, mai mult sau mai putin inofensive. Ca deh, pacatuim, cu gandul si cu sufletul, dar mai ales cu trupul :)
 Dar nu despre asta ne-am adunat aici, la ceas virtual de zi. Ne-am adunat pentru o marturisire,cum poate fiecare dintre noi ar trebui sa faca, la mai multe momente date din viata lui.

Marturisirea mea e sincera si subita (sa fie de vina si lipsa tutunului din organism?), marturisesc. Implica regrete, dar in mare parte sinceritate. Asa ca cei care au urechi sa auda si ochi sa vada, dar mai ales suflet sa simta, sunt invitati sa empatizeze.

Marturisesc ca am gresit fata de toti si toate, ca mi-am lasat egoul sa ma stapaneasca, ca am schingiuit fericirea si am chemat suferinta in viata mea. Pana cand mi-am dat seama ca exact asa te poti autodistruge.

Marturisesc ca nu am vrut sa iubesc, pentru ca mi-a fost frica, pana cand am realizat ca iubirea, ca si concept, nu are nicio legatura cu ce te invata filmele, cartile, blogurile. Acum iubesc.

Marturisesc ca am facut oameni sa sufere, ca am inventat motive sa fug, ca mi-am scos viciile si am zgariat cu ele, ca am injurat doar de placerea de a injura. Tot pentru ca imi era frica. ..and I`m sorry for that.

Marturisesc ca am mintit, doar pentru ca stiam ce vrea celalalt sa auda. Ca am barfit, pentru a ma alia cu o tabara.Ca am invinuit pe nedrept si scormonit inutil, incalcand unele din elementarele reguli ale bunului simt. Si toate s-au intors asupra-mi, in al 13-lea ceas. Drept pentru care, m-am desteptat si m-am tinut departe de ele.

Si mai marturisesc ca incerc din rasputeri sa devin un om mai bun. Cu fiecare minut ce trece, incerc sa ma dezbrac de toate hainele ponosite, care ma apasa si ma strang.
 Zambesc, iubesc, ador, apreciez, recunosc. Dar mai ales, accept.
Cam asa incepe totul :)

vineri, 7 martie 2014

Iubeste cu iubire

Mi s-a umplut sufletul de iubire imediat cum am inchis telefonul. 
Un val de fericire mi-a strapuns sufletul si aproape ca mi-a umezit ochii. A fost atat de puternic si atat de mereu acolo, incat nu stiu cum de nu l-am dibuit dinainte.  
Inima imi batea lin, dar pompa atat de multa iubire, incat am crezut ca o sa explodeze. Parca nu mai avea loc in camara micuta pe care i-a ales-o divinitatea si voia sa copleseasca tot in jurul ei. Sa il umple de lumina, sa topeasca negrul, sa anihileze raul, sa imbratiseze frica, sa mangaie ranile si sa le sarute cu dulceata inocentei primordiale. 
Probabil ca s-a si extins la cei din jur, pentru ca au inceput sa zambeasca deodata. Si sa le luceasca ochii. 
A liniste. Interioara si exterioara. 
Am savurat fiecare moment, fiecare picatura, lasandu-ma purtata de o iubire venita din senin (?!?). Blocurile s-au colorat, oamenii au prins viata, natura a inverzit, ploaia s-a transformat in soare. A,nu, asta era doar sufletul meu. Imbratisat de iubirea neconditionata.

duminică, 2 martie 2014

Dezleaga-ti sufletul!

Te-ai uitat vreodata in sufletul tau, sa il vezi cat de mult sufera ca nu e bagat in seama? Ca iti trimite semnale, iar tu esti atat de legat de mintea paracioasa si pricinoasa, incat i-ai innabusit violent strigatele de ajutor. Spune, te-ai uitat? Sa il vezi cat de frumos e si cat de mult tanjeste dupa dragostea ta neconditionata. Stiu ca nu, tocmai de aceea am pus si intrebarea.
Il vad de aici, din cuibul meu luminos, cum incearca sa iti sparga gheata pe care ti-ai facut-o de jur imprejur, ca un scut de aparare. C;um te trage de maneca atunci cand esti posomorat de gandurile pe care singur le creezi. Cum incearca sa te gadile atunci cand crezi ca toata lumea ta s-a sfarsit. E un copil frumos, pe care tu il tii legat, doar pentru ca ti-e frica sa simti.
L-ai auzit candva, in noptile linistite de primavara, cand ai mirosit ciresii. Cand ai auzit freamatul bucuros al pasarilor. Cand ai vazut roseata rasaritului si apusului de soare. Cand te-ai tolanit golas de ganduri pe un camp si ai privit cerul. El era cel care iti dadea fluturii in stomac si zambetul ala care nu stiai de unde vine. El era cel care te mangaia pe fata, cel care te facea sa vezi cat de frumoasa e viata in jurul tau.
Stiu ca l-ai auzit, ca eram acolo. Te tineam de mana si ne plimbam prin campul plin de maci. Fara directie, oriunde si nicaieri. Zambeam si radeam. Nu ne trebuia niciun motiv.
Adu-ti aminte de atunci, cat de frumos era. Incearca si acum sa il lasi liber, sa vorbeasca, din nou. Sa recunoasca alte suflete, sa zburde in ograda pe care numai si numai TU o limitezi. Vrea sa te iubeasca, intocmai ca un copil, fara sa iti ceara nimic la schimb. Cu putina vointa, amintirea campului de maci va fi o realitate in care iti vei topi cele mai negre ganduri. Da, ca prin magie.

Photo Credits: HayTraveler

joi, 27 februarie 2014

Schimbarea incepe cu un "multumesc"

Sa stiti ca nu m-am schimbat. Am redevenit eu si inca redevin. In fiecare zi, putin cate putin, pana cand voi ajunge sa ma recunosc in totalitate. Asa cum am fost in primordialul eu. Acela care ulterior a fost supus pervertirii, angoasarii si innabusirii.
 Sunt zambitoare, sunt  feminina, sunt linistita in tot haosul care ma inconjoara. Zambesc si multumesc pentru ceea ce se intampla, pentru oamenii frumosi din jurul meu (chiar si pentru cei mai putin frumosi, de ce sa nu recunosc?), pentru intamplarile de zi cu zi, pentru oportunitatile care se ivesc, pentru raza de soare de dimineata, pentru muzica de meditatie pe care o ascult. Pentru fiecare sunet, gest, miscare, aparitie, prezenta, cuvant frumos. Am inceput sa multumesc, iar asta a adus propria mea recunoastere si implinire. Ceea ce va doresc si voua.