Intr-o relatie

Acum un an il cunosteam. Sau cel putin, il cunosteam in viata asta, pentru ca senzatia ca ne mai vazusem in vietile de dinainte ma coplesise putin  inca de la primul schimb de priviri. Franturi imi veneau in minte,  in timp ce el imi  turuia pamanteste pe o canapea mult prea inghesuita pentru egourile noastre hiperbolizate. Despre tot si despre nimic, in acelasi timp, intr-un paradox cum doar la mine mai vazusem.
Era asa frumos, in masura in care un copil poate fi "de" frumos pentru mama lui. Pentru ca asa ma simteam, zambind subtil in coltul gurii, in timp ce pe el il simteam cum se agata non-vazut de gatul meu, cautand alinarea agitatiei din cuvintele proprii. Privirea insa spunea mai multe decat exteriorul pe care il manevra cu stangacia unui papusar novice. Era tulburatoare, mai tulburatoare decat  castelul in care sufletele noastre s-au cunoscut pentru prima oara: inalt si rece, ca de piatra, precum noi amandoi.  
Am stat sa ma gandesc daca sunt sora, mama sau iubita lui. Stiam ca le are pe toate, fizic, in viata asta. Am ramas la primele doua, pentru ca sufletul meu nu a stiut sa aleaga din atatea variante. Decat cele mai la indemana pentru mine. Sau pentru creierul meu.
Treptat insa, mi-am dat seama ca eram in negare. Cu fiecare cuvant si gest pe care il pe care il formulam catre el si vice-versa. Cu fiecare privire si fiecare atingere. Cu fiecare gluma si pupatura pe obraz. Patima naravasa a anterioarelor statea sa izbucneasca precum un vulcan, atunci cand ne apropiam unul de altul si ne analizam nerostitele si neganditele, precum niste jucatori (deja) profesionisti de poker. Asa au ramas si acum. Le simte si le vede toata lumea, in afara de noi doi, cei implicati.
Inca le mai ascundem bine, cu orice alta parte a corpului in afara de ochi. Ei nu au cum sa minta niciodata.
Asa ca iertati-ma cand va spun ca sunt intr-o relatie cand nu sunt , de fapt, in nici o relatie. Sunt sigura ca vi s-a intamplat si voua intr-una din vietile pe care le-ati trait pe aici.