Un blog de zi cu zi, fara corset sau operatii estetice. Atentie, respira natural!

marți, 27 august 2013

Iubire in pantaloni lalai

Se facea ca eram intr-un apartament ce nu imi apartinea. Imi aruncasem bagajul pe jos, la invitatia lui, a  unui prieten plin de glume si initiative, care-mi spusese ca ar fi amuzant daca am sta cu totii, cateva zile, impreuna, in acelasi loc. Macar pana terminam ceea ce ne propusesem. Aveam deadline.
Mi-am lasat bagajul langa canapea si l-am dat uitarii, prinsa de ceea ce faceam. L-am avertizat ca daca e sa  ma suporte atatea zile, ar fi cazul sa se acomodeze cu gandul ca voi umbla suflecata, dezlanata si pe alocuri, dezgolita, pentru ca asta imi era meteahna. Aveam tabieturi, la care nu puteam renunta. De fapt, nu eram dispusa sa renunt la asta, pentru ca imi dadea starea de confort si de natural, pe care o propovaduiam intotdeauna prin toti porii. A zis ca nu il deranjeaza si ca nu va interpreta asta in nici un fel. Doar eram prieteni.
Camera era cumva spatioasa, cred ca o garsoniera modificata cu bun gust. Un minimalism new-yorkez rasarea din fiecare colt al ei: o masa de cafea mica, din lemn inchis la culoare, o canapea in care te afundai, de un verde-oliv cald, garnisita cu perne asortate cromatic. Peretii erau de un oliv intens, care iti dadea o stare de bine de cum intrat in casa. Undeva, in fata, o mini-biblioteca, in care trona regeste o plasma cu diagonala mare si un sistem audio performant. Cateva carti in engleza asezonau intreaga compozitie, dandu-mi senzatia ca am ajuns intr-un loc al deloc pierzaniei spirituale. Geamurile erau mari, acoperite de draperii fine si ofereau cea mai frumoasa priveliste de dimineata: o turma de copaci inalti, legati intre ei printr-un gazon bine ingrijit.
Nu am avut probleme cu acomodarea, iar munca era cum nu se poate mai fructuoasa. Dimineti la cafea si ceai, cu geamurile larg deschise, sa patrunda aerul curat...dupa-amieze si seri incarcate de munca, glume si mancare nesanatoasa.
Zilele au trecut, prieteniile s-au legat, iar starea de 3, cati eram...devenea o stare naturala, pe care o regasisem, pare-se, dupa lungi cautari. Nu era nimic pervers in asta, ci un natural care nu dadea de gandit nimanui. Nici noua, nici celorlalti.
M-am intrezit insa intr-o dimineata, intr-o liniste pe care nu puteam sa mi-o explic.  Era cam greu sa fie liniste cu 2 barbati in aceeasi casa. Pesemne ca plecasera. Cu ochii pe jumatate adormiti, pantalonii scurti si lalai suflecati smechereste in partea de sus...si un maieu la fel de lalai, am gasit de cuviinta sa imi fac un ceai si sa ma bucur de linistea apartamentului.
M-am postat langa geam, admirand privelistea de afara, cand l-am simtit pe el langa mine. Era inalt. Si bine facut. Si adormit. Si mirosea a ceva proaspat de lemnos.  Iar asta m-a trezit din reverie. Am stat insa nemiscata, in asteptare. Acea asteptare dureros de dulce, pentru ca simteam ca ceva s-a schimbat. Chiar si faptul ca ramasesem 2, in loc de trei, era un semn al schimbarii.
M-a cuprins cu bratele intr-o stransoare lejera, iar mainile lui au inceput sa cerceteze. Si-a apropiat capul aplecat de al meu si mi-a soptit testosteronic in ureche:

 "Cat crezi ca mai pot rezista fara tine in viata mea?"

                              ***
         M-am trezit brusc. Vis sa fi fost?

marți, 20 august 2013

Ochii spun povestea.

O poveste nu se spune la comanda. Si niciodata pe gura. Pentru ca gura tinde sa asculte creierul de cele mai multe ori, si nu sufletul. 
Povestile cele mai frumoase le spun ochii, atunci cand ai curajul sa ii privesti cu toata deschiderea fiintei tale. Atunci cand te uiti in ochii lui sau in ochii ei si ii vezi toata viata prin irisul sticlos. Astea sunt cele mai frumoase povesti si cele mai... reale, totodata. In ei, poti citi tot: fericire, tristete, angoasa, lupta, deziluzie, forta, iubire, caldura, frustrare. Si cate altele...!
Ai nevoie doar de curaj. De curajul de a privi o persoana in ochi si de a-l dezgoli voluntar de toate secretele pe care mintea incearca sa i le ascunda. Pentru ca nu trebuie, pentru ca nu vrea, pentru ca ceilalti l-ar crede slab si l-ar sfasia in lupta pentru supravietuire. 
Dar ochii spun tot, daca ii asculti cu atentie. Spun cat de greu a fost dupa pierderea cuiva drag, cat de eliberat s-a simtit dupa ce si-a eliminat strigatul existential, cat de mult se iubeste pe sine sau cat de mult iubeste cainele care a venit sa ii manance din palma, cand se uita in gol, in parcul plin de oameni. Poate chiar si cat de mult i-a placut sa il vada pe colegul ala infumurat de la munca, in timp ce era bestelit de seful lui. 
Ochii aduna experiente. Pe toate. Si ale lor, si ale celor din jur. Cu cat experientele sunt mai inaltatoare, cu atat sclipirea lor creste. Cu cat experientele sunt mai apasatoare, cu atat devin mai stersi si lipsiti de viata. 
Toti insa au farmecul lor. Inclusiv cei ai vecinului din blocul alaturat, caruia ii place sa isi arate stromeleagul tuturor celor pe care ii vede in cale. 
Ochii au ramas singurul lucru care ne atesta sensibilitatea si abilitatea (nu capacitatea) de a fi om. Sunt cei care zambesc si cei care transeaza oricand si pe oricine, fara a tine cont de eticheta, pozitie sociala sau sex. 
Sunt cei mai frumosi, iar secretele si povestile lor asteapta a fi descoperite printr-o simpla privire. Daca te incumeti sa o arunci. 
Fa un efort, o sa descoperi cu siguranta ca nu ai uitat cum e sa fii om.

sâmbătă, 17 august 2013

Proza deschisa a sufletelor pereche

"Tu crezi in suflete pereche?" m-a intrebat el in timp ce tragea pofticios din tigara intepatoare. 
Era o dimineata ca oricare alta, in apartamentul lui de burlac convins, pe care incepuse sa il  "cuminteasca" de ceva vreme incoace.
"Ce inseamna pentru tine suflete pereche?", il intreb zambind, in timp ce mai sorb o data din cafeaua matinala. 
"Oameni predestinati, doua suflete complementare, doi care devin unul", imi raspunde gesticuland. Mereu face asa cand il prinde un subiect. Vrea sa spuna atat de multe lucruri si se ajuta de maini, pentru a inota in plaja semnificatiilor. Iar eu, ca o cutra batrana, fac de fiecare data pe proasta, sa il exasperez.
"Discutabil", ii raspund cu jumatate de gura si aproape apatic. 
"Crezi ca poti da un raspuns mai...general decat atat? Si da, stiu ca nu are grad de comparatie" , inrteaba el, cu un rautacism copilaros pe fata. 
"Nu stiu daca exista ele, ca pereche. Exista ca simpatie, se atrag, le leaga niste experiente comune, acumulate de-a lungul vietilor duse pana acum. Nu cred neaparat in imperecherea lor, in contopirea lor intr-un tot. Fiecare are experientele lui. Fiecare e unic in felul lui, dar faptul ca se atrag, se cauta, se intalnesc, nu se face prin coincidenta. Ca eu nu cred in ele, nu de alta", ii raspund hotarat.
"Dar prin ce? Si nu ma lua cu predestinarea, ca parca vad ca asta urmeaza sa zici", replica el plin de convingere. 
"Pai daca asta e, pot sa zic eu altceva? Bine, nu o numi predestinare, numeste-o...vibratie simpatica. Doua suflete, ca suflete sunt, care vibreaza pe aceeasi frecventa . Odata ce vibreaza pe aceeasi frecventa, ajung sa se si recunoasca unul pe altul, pentru ca ii leaga ceva pe amandoi. Lucreaza cu aceleasi... unde. Nu e coincidenta, e o energie mai mare, care le faciliteaza niste contexte, le aduce mai aproape, le face sa interactioneze. Cum iti explici ca doua persoane, una care sta in State...si alta care sta in Mozambic pot ajunge sa se intalneasca, sa se indragosteasca si sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti? ... ca daca asta este coincidenta, promit sa renunt in a mai face analize vreodata, in viata asta. Si sa ma transform in fata de casa" i-am completat eu inversunata, ferm convinsa ca jocul asta va duce catre finalul pe care il asteptam. 
"Bine, acum daca stam sa ne gandim si cum ne-am cunoscut noi, atunci se poate explica si ceea ce zici tu", imi spuse mandrul, uitandu-se cu subinteles la mine. 
"In viata asta sau in celelalte?", ii replic cu o vadita superioritate. 
"Un drac! In asta, ca in celelalte am fost mai tot timpul beat. De unde si amnezia", imi zice, dandu-si ochii peste cap. Am ajuns sa ii cunosc atat de bine gesturile, incat nici nu mai este nevoie sa spuna ceva. Este atat de adorabil in razvratirea lui. Cred ca nici macar nu isi da seama de asta. 
"Insinuezi cum ca am fi suflete pereche?", intreb pe sub sprancene.
"Nu, ca ai zis ca nu crezi in ele"
"Sunt simpatice, ma. Nu pereche. Cred in ele, dar nu daca se cheama perechi"
"Asta e logica tipic feminina. Dezbateti forma..si nu continutul"
"Eu cred ca tu vrei, de fapt, sa imi zici altceva"
"Cam da"
 ?!?!
(to be continued...)


miercuri, 14 august 2013

Odiseea conformarii

Mi-au zis sa ma cumintesc si sa fiu feminina. Cica asta ii atrage pe ei. M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Mi-au zis ca trebuie sa tac si sa nu intimidez prin frazarea mea alambicata.  M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Mi-au zis sa renunt la blugi rupti si sa ii inlocuiesc cu rochite vaporoase si tocuri. Cica asta mi-ar aduce jumatatea.  M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Mi-au zis ca trebuie sa invat sa nu mai fut, ci sa fac dragoste. Cat mai tarziu, ca asta ii tine interesati.  M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Mi-au zis ca trebuie sa fiu rusinoasa si sa imi invart parul pe degete, in timp ce buzele mele sunt intredeschise, a dorinta.  M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Mi-au zis ca nu trebuie sa mai tratez barbatii ca pe niste prieteni buni, ci sa imi recunosc inferioritatea.  M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Mi-au zis sa nu mai am opinii, sa nu mai citesc nimic din ce citesc, sa nu mai scriu asa pasional si ciudat. Asta ii va aduce langa mine.  M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Mi-au zis sa renunt la personalitatea mea si sa iau una cu imprumut, de la buticul din colt..sau mai rau, din vreun club prafuit de fite.  M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Mi-au zis ca "pula", "coaie", "ba", "ma", "prietene" nu sunt demne de o doamna.  M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Mi-au zis sa le gatesc in fiecare seara si sa ii rasfat cu vorbe dulci.  M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Mi-au zis sa nu mai fac glume obscene si nici sa dau replici cu subinteles. Asta ma face usoara.  M-am conformat, nu s-a intamplat nimic.
Am facut tot ce mi-au zis, dar in continuare... nu se intampla nimic. Jumatatea nu vine catre mine.
Deci pe undeva gresesc cu ceva, nu?

marți, 13 august 2013

Din confesiunile unui orb

M-am trezit de dimineata. Parea o zi obisnuita, banala si acra pana la refuz inca de la primele ore. Am incercat sa imi deschid ochii, sa nimeresc cu mana nemernicia de alarma care imi suna in cap de 5 minute. Prima oara, am crezut ca e din cauza oboselii si a ciufuteniei mele. Ca nu imi pot dezlipi pleoapele. Am aruncat ceasul de pamant si am dat sa ma ridic, intr-o sfortare aproape supraomeneasca. Atunci am realizat ca ...de fapt, pleoapele imi sunt lipite. Si ca asa vor sa ramana.
Cateva fractiuni de secunda, m-am panicat. Intrebari si ganduri imi zburau prin minte. Gemete interne imi dadeau stari de rau si de vertij. Simturile imi erau atrofiate si speriate pana la refuz. Inima imi spargea pieptul si dadea sa sfasie tricoul lalai ce statea in calea-i. Am orbecait pana la baie si m-am frecat...da, frecat pe fata. "Nu este posibil asa ceva!", imi repetam in minte, rugandu-ma ca ochii sa se dezlipeasca la comanda.
Urland printre lacrimi, rugandu-ma catre un Dumnezeu renegat pana atunci,  mi-am dat seama ca este inutila sfortarea me. Voi ramane in intuneric. Cel putin pentru acum.
Orbecaind, am inaintat in propriul intuneric pana in dormitor, incercand sa gasesc ceva de imbracat. Am recunoscut haosul din camera, din care am ales 2 zdrente. Noroc ca stiam unde le-am pus. Asa sa le fi nimerit la asorte. Miroseau a parfum, imbacsit de un miros statut de tigara. De la serile pierdute de dinainte.
Cu greu, am reusit sa imi iau si celelalte lucruri din casa. Sunetul tastaturii mi-a chemat un taxi, sa ma duca la timp la munca. Inca plangand si cu o pereche imensa de ochelari pe ochi, incercam sa imi dau seama de ce. De ce? De ce! Un urlet infiorator mi-a cutremurat fiinta interna si o zvarcolire plina de ura si-a deschis aripile in mine. "O sa ma descurc si asa!"..a fost ultimul meu gand inainte de a intra in birou.
Am inventat un motiv pentru a-mi tine ochelarii la ochi. Ce ar fi zis ceilalti daca m-ar fi vazut? Si asa ma credeau o ciudata. Mereu am fost asa. O neinteleasa si o ciudata in mintea lor. Cea cu gura mare, care face pe sefa si se da inteligenta pe la toate colturile. O curva, evident!
A trebuit sa imi ascut simturile pentru a nu fi prinsa cu garda jos. Si asta repede, pentru ca sacalii stateau la cotitura, sa imi dea in cap. Nu a durat mult pana cand primul a venit la mine. Era X, l-am simtit din prima. Intai i-a venit mirosul de lepra si apoi ajuns el. Mirosea a moarte si a ranced. Nu-l mai simtisem asa pana atunci. Cateodata, chiar treceam peste impulsurile mele de a-l considera un cretin, incercand sa ii acord a doua sansa.  Dar acum, in orbecaiala mea, mi-am dat seama ca nu ma inselasem. Ce inseamna instinctul!
S-a postat fix langa mine, manevrandu-si gandurile indolente sa ma invaluie in putreziciunea lor. I-am simtit pana si norul greu pe care il duce in spate, toate frustrarile adunate in atatia si atatia ani de barfit pe la colturi.
Dupa ce a plecat, a trebuit sa ii scot mirosul cu forta din birou, pentru ca se instalase la fel de indolent in narile mele.
Apoi a venit Y. Mereu l-am considerat un prostanac natang, de care toata lumea isi poate bate joc. Lucru pe care l-am facut de nenumarate ori, doar pentru propriul amuzament. Il trimiteam unde nu era chemat, il puneam sa faca lucruri de care nimeni nu avea nevoie, il induceam pe piste gresite, doar pentru a-i aboli orice urma de deminitate si agilitate. A venit langa mine cu miros de iasomie. Oricat de mult as fi blocat-o, ea cauta sa ma invaluie si sa ma imbie la visare. I-am simtit imediat caldura si dezgoliciunea sufletului, care ma privea cu mila, aproape plangand. O lacrima mi-a brazdat coltul ochiului si am lasat-o sa curga, in semn de cainta profunda. Caldura lui m-a invaluit si m-a tinut in brate pana cand sufletul meu orb si-a varsat tot naduful- in racnete, suspine, bocete poticnite si inghitituri de cuvinte. M-a coplesit albul lui, care mi-a colorat negrul intr-un gri alburiu.
Vroiam sa imi revin din orbire, doar pentru a-i putea multumi cu ochii pentru ceea ce facuse. Pentru a-mi cere scuze inca o data, pentru a vedea regretul din ochii mei. Cand colo, mi-am dat seama ca pot sa il vad cu ochii sufletului, atat de bine si atat de clar, incat m-am speriat instant. Dupa care i-am inchis la loc, pentru a descoperi lumina din sufletul meu.





Finalul il scrie fiecare dintre voi, pentru ca acest caz al meu nu este singular.  Oricine sufera de orbire. Profunda. Chiar si cu ochii larg deschisi.  Putini sunt cei care stiu sa foloseasca orbirea in scopul nobil pentru care a fost creata. Care este el? Aici completati voi:)

duminică, 11 august 2013

Sunt perfectiunea neintruchipata

Mi-as fi dorit sa am ochi mari si expresivi. Mi-as fi dorit sa am buzele senzuale, care sa descopere, in surasul lor, dinti perlati, perfecti. Poate ca si nasul ar fi putut fi altfel, stiu sigur ca mi l-am dorit mic si in vant, sa faca profilul frumos in toate pozele. Cred ca si alte maxilare m-ar fi avantajat, sa puna in valoare mai bine trasaturile fetei. 
Acum, daca stau sa ma gandesc mai bine, nu mi-ar fi stricat nici un corp tonifiat la extrem, picioare de nagat de balta si niste sani ceva mai mari. De fapt, mult mai mari, sa imi incapa tot sufletul in ei. Poate ca si fundul..cu fundul ar fi trebuit sa fac ceva, ca pare prea mic. Ceva mai bombat ar fi aratat mai bine in rochia aia mulata pe care nu am mai purtat-o demult.
 Si acum, ca am inceput, pometii mai ridicati, sprancenele ceva mai arcuite, un tatuaj de forma pe undeva pe umar, ceva hialuronic pe unde se poate si silicon cat cuprinde, sa lasam frustrarile sa curga la vale. 
Intr-adevar, asta era si gandirea mea atunci cand ma uitam in oglinda. Asta pana cand am invatat un lucru simplu de serios: sa ma accept asa cum sunt. Cu defectele mele, cu nasul proeminent, cu buzele subtiri, cu fluctuatiile de greutate, cu sanii deloc de cupa D, cu tot ce implica faptura mea. Asa imperfecta cum e. Mi-am dat seama ca sunt om pana la urma, iar perfectiunea e departe de mine si de cataloagele photoshopate in exces. Pentru ca am alergie la plastic, in principal. 
Mi le-am imbratisat pe toate, pe ele, defectele.... si am dat drumul luminii din mine. Am lasat bunatatea sa imi iasa prin toti porii si zambetul sa imi indulceasca trasaturile aspre. Am lasat creierul sa penetreze ce apuca in jurul lui si sa gaseasca oameni asemeni lui. Am lasat sufletul sa aleaga, iar ochii sa vada.
Fara plastic si fara frustrari. Care au disparut ca prin farmec, daca tot vorbim de asta. 

Pentru ca le-am acceptat. 

Cu toate imperfectiunile mele la purtator, sunt sigura ca o sa gasesc un "urat" si pentru mine. Din asta, tot cu defecte. Din asta, de respira aer si vorbeste la fel de mult. Din asta, de merge pe doua picioare si zambeste. Pentru ca sunt sigura ca nu o sa imi pese de nicio lipsa de perfectiuni, atunci cand doi ochi se vor uita la mine dimineata, strangandu-ma dragastos din pleoape, in timp ce gura imi va spune: "Buna dimineata, iubita mea. Te iubesc. Cel mic s-a trezit si intreaba de tine". 

Oameni sa fim, oamenilor! 

miercuri, 7 august 2013

Zig si zag printre vise

Se facea ca il vedeam in vis. Asa cum este el, dezinvolt si increzator. Asa cum l-am cunoscut prima oara, cu aceeasi privire patrunzatoare. Ma asigura ca lucrurile sunt ok si ca nu am de ce sa ma tem, pentru ca el ma iubeste in continuare. Si inca la fel de mult. Nu aveam vreun termen de comparatie pentru asta, asa ca l-am lasat sa imi vorbeasca vorbe dulci in vis si sa ma asigure in continuare. De tot ce vrea el.
 M-am lasat purtata de replici si priviri, pana cand  mintea mea s-a dus in primul moment in care am dat mana si ne-am zambit sugubat pe sub mustati (ale lui, evident). Senzatia ciudata ca ne cunoastem nu de o viata, ci de mai multe vieti era acolo, de la primul "Salut!" pe care ni l-am adresat, plin de forta si incredere. Privirile s-au intersectat, iar creierele au inceput sa functioneze, activate de un magnet si mai bizar decat simtamantul care ne-a curentat cand ne-am vazut prima data chipurile arse de soare. Aceleasi lucruri ne declansau, aceleasi glume ne faceau sa radem, aceleasi pasiuni ne tineau inca in viata. Molcom, la mine, "adrenalinos" la el. Dar erau aceleasi, diferita era doar viteza de reactie. 
M-am intors in vis, unde lucrurile pareau sa experimenteze un labirint al emotiilor pe care nu l-am mai intalnit de ceva timp. De unde venea el? De ce asa? De ce cu atata patos? Raspunsurile nu mi-au venit, asa ca m-am trezit, cu ciudatul simtamant ca trebuia sa visez asta. 
...Dar daca nu a fost un vis...?

Jocul lor.

Ma uitam la ei ca si cand as fi avut in fata un spectacol de teatru. Eram absorbita de gentiletea replicilor si delicatetea gesturilor pe care le impartaseau, fara nicio pudoare. Erau atat de intangibili in efemeritatea lor umana, incat ma fascinau cu fiecare respiratie pe care o foloseau sa isi potoleasca setea.
El o atingea delicat pe fata, cautand cu narile o umbra nevazuta. I-a dat parul de pe ceafa la o parte, cuibarindu-si fata in golul abia sesizabil, ce ii sporea splendoarea feminina de mii de ori. Nu s-a plictisit prea curand in a-i mirosi suvitele de par rebele, pe care vantul i le imprastia, doar sa faca in ciuda celor din jur.
Ea... i-a raspuns cu un zambet si cu o aplecare de cap, semn ca ii pria nespus jocul pe care il facusera de atat de multe ori si de care pareau a nu se mai satura. Dintr-o miscare, s-a intors catre el, pentru a-i contempla chipul, asa ars de soare cum era. Ceva o fascina la el. Era atat de masculin, atat de...instigator, incat ii trezea toate simturile. Simtea ca se topeste in bratele lui, care o ocroteau cu atata putere. Ca si cum nimeni altcineva nu ar fi avut voie sa le deranjeze micul refugiu pe care si l-au construit cu atata ardoare.
Am desharfat privirea de pe ei, pe o pereche de ochi de langa scena iubirii, care ma priveau cu acelasi nesat. Piesa de teatru abia acum incepea sa se scrie pentru mine si acei doi ochi.

marți, 6 august 2013

Inelele de pe...peron

Mi se paruse ca este el. L-am zarit prin imensitatea sufletelor care asteptau pe acel peron gri si am avut o tresarire in momentul in care m-a pironit cu privirea. Era patrunzatoare. La fel ca si cuvintele pe care mi le aruncase cu mult timp inainte, ce ma facura sa ma prabusesc deloc subtil sub propria greutate.
Avea sa plece definitiv si nimic nu il putea opri din incapatanarea lui de a renunta la tot: familie, prieteni, iubita, viata. Viata! Acea viata pe care reusise sa o aduca la un echilibru, dupa ani si ani de cautari. Si pentru ce? Pentru o calatorie care ar fi trebuit sa ii schimbe universul, lumea, conceptiile si sa ii mai si aduca banii pe care i-a cautat aprig o viata intreaga. Stupid, imi ziceam eu la vremea aceea, cand nu intelegeam foarte bine excesul lui de renuntare, in defavoarea unei sigurante atent construite.
Dar timpul a venit peste mine, iar experienta m-a pus in fata aceluiasi fapt. Si atunci am inteles ca el nu se regasea pe sine in siguranta aia atent construita...ca vroia altceva, ca simtea ca se sufoca intr-o lume ce nu ii apartine. Ca alerga dupa Eul deloc surd, deloc orb, pe care stia ca il are lasat pe undeva prin lume si pe care vroia sa il atinga si sa urle ca...este! Caci asta era chemarea.
Privirea lui patrunzatoare s-a blocat insa in inelul de pe degetul meu. Si in mana cu inel geaman, ce o tinea strans pe a mea.
A venit prea tarziu pentru viata asta. Cautarea s-a incheiat.

luni, 5 august 2013

Sufletul din ochii ei

M-am uitat in ochii ei adanc. Atat de adanc, incat am putut vedea sclipirea divina care ii fremata in sange, dornica sa iasa din orbire.
 O legase fedeles in urma cu 10 ani, cand pasise in realitatea asta urata, ce se hraneste cu spirit si lumina. Avusese atat de multe experiente vadit nefericite, incat a ales, ca multi altii, sa isi nege adevarata origine si lumina. A fost solutia cea mai simpla, pe care a gasit-o la o intorsatura a vietii.
"E mai bine sa nu simti", soptea ea sufletului, in timp ce il  lega cu violenta si il bandaja pe gura, sa ii curme orice tipat de eliberare. Nu si-a dat seama ca in felul asta a pus spre adormire singurul lucru care putea sa o tina in viata, fara a deveni robot. A fost o alegere proasta, dar tot alegere se numeste, caci vine din liberul arbitru. Asa vazuse ea salvarea, sa isi puna o banda neagra pe ochi si sa orbecaie in Universul care i-a dat viata.
Nu prea curand dupa asta, si-a dat seama ca gresise. Zilele ii erau gri, iar zambetele mereu sterse. Stralucirea din ochi ii disparuse, iar pielea incepuse sa se increteasca a ciuda si amar cu fiecare zi care trecea. Isi pierduse pofta de a trai si de a lupta.  Lupta pentru bani si faima. Lupta pentru orgolii si plati. Lupta pentru trenduri si sclipici. Lupta pentru orice altceva in afara de ceea ce trebuia. Uitase ce era normalitatea si simtirea.
Pana intr-o zi cand...a venit EL. I-a batut la usa disperat si i-a spus ca moare de dor. I-a spus ca se prapadeste vazand cu ochii, i-a spus ca nu mai poate respira si ca devine stacojiu de suparare. I-a spus ca nu mai are mult si ca ea trebuie sa il ajute, pentru ca ii apartine. Fara el, nici ea nu mai putea sa o duca mult.
Ea s-a speriat. Dupa, a acceptat ideea...penru ca ulterior sa il imbratiseze intr-o mare de saruturi. Avea nevoie de el, sa simta ca traieste asa cum ar trebui...in normalitate si simtire.
Asa ca a desfacut ceea ce legase fedeles, cu ura, in urma cu ani buni. Si l-a imbratisat cu patima. Isi primise sufletul inapoi si era fericita.
Acum, stralucirea i-a revenit in privire, iar zambetul ii e mai sincer ca niciodata. Si asta pentru ca a avut urechi sa auda gemetele infioratoare ale sufletului ei chinuit.