M-am trezit de dimineata. Parea o zi obisnuita, banala si acra pana la refuz inca de la primele ore. Am incercat sa imi deschid ochii, sa nimeresc cu mana nemernicia de alarma care imi suna in cap de 5 minute. Prima oara, am crezut ca e din cauza oboselii si a ciufuteniei mele. Ca nu imi pot dezlipi pleoapele. Am aruncat ceasul de pamant si am dat sa ma ridic, intr-o sfortare aproape supraomeneasca. Atunci am realizat ca ...de fapt, pleoapele imi sunt lipite. Si ca asa vor sa ramana.
Cateva fractiuni de secunda, m-am panicat. Intrebari si ganduri imi zburau prin minte. Gemete interne imi dadeau stari de rau si de vertij. Simturile imi erau atrofiate si speriate pana la refuz. Inima imi spargea pieptul si dadea sa sfasie tricoul lalai ce statea in calea-i. Am orbecait pana la baie si m-am frecat...da, frecat pe fata. "Nu este posibil asa ceva!", imi repetam in minte, rugandu-ma ca ochii sa se dezlipeasca la comanda.
Urland printre lacrimi, rugandu-ma catre un Dumnezeu renegat pana atunci, mi-am dat seama ca este inutila sfortarea me. Voi ramane in intuneric. Cel putin pentru acum.
Orbecaind, am inaintat in propriul intuneric pana in dormitor, incercand sa gasesc ceva de imbracat. Am recunoscut haosul din camera, din care am ales 2 zdrente. Noroc ca stiam unde le-am pus. Asa sa le fi nimerit la asorte. Miroseau a parfum, imbacsit de un miros statut de tigara. De la serile pierdute de dinainte.
Cu greu, am reusit sa imi iau si celelalte lucruri din casa. Sunetul tastaturii mi-a chemat un taxi, sa ma duca la timp la munca. Inca plangand si cu o pereche imensa de ochelari pe ochi, incercam sa imi dau seama de ce. De ce? De ce! Un urlet infiorator mi-a cutremurat fiinta interna si o zvarcolire plina de ura si-a deschis aripile in mine. "O sa ma descurc si asa!"..a fost ultimul meu gand inainte de a intra in birou.
Am inventat un motiv pentru a-mi tine ochelarii la ochi. Ce ar fi zis ceilalti daca m-ar fi vazut? Si asa ma credeau o ciudata. Mereu am fost asa. O neinteleasa si o ciudata in mintea lor. Cea cu gura mare, care face pe sefa si se da inteligenta pe la toate colturile. O curva, evident!
A trebuit sa imi ascut simturile pentru a nu fi prinsa cu garda jos. Si asta repede, pentru ca sacalii stateau la cotitura, sa imi dea in cap. Nu a durat mult pana cand primul a venit la mine. Era X, l-am simtit din prima. Intai i-a venit mirosul de lepra si apoi ajuns el. Mirosea a moarte si a ranced. Nu-l mai simtisem asa pana atunci. Cateodata, chiar treceam peste impulsurile mele de a-l considera un cretin, incercand sa ii acord a doua sansa. Dar acum, in orbecaiala mea, mi-am dat seama ca nu ma inselasem. Ce inseamna instinctul!
S-a postat fix langa mine, manevrandu-si gandurile indolente sa ma invaluie in putreziciunea lor. I-am simtit pana si norul greu pe care il duce in spate, toate frustrarile adunate in atatia si atatia ani de barfit pe la colturi.
Dupa ce a plecat, a trebuit sa ii scot mirosul cu forta din birou, pentru ca se instalase la fel de indolent in narile mele.
Apoi a venit Y. Mereu l-am considerat un prostanac natang, de care toata lumea isi poate bate joc. Lucru pe care l-am facut de nenumarate ori, doar pentru propriul amuzament. Il trimiteam unde nu era chemat, il puneam sa faca lucruri de care nimeni nu avea nevoie, il induceam pe piste gresite, doar pentru a-i aboli orice urma de deminitate si agilitate. A venit langa mine cu miros de iasomie. Oricat de mult as fi blocat-o, ea cauta sa ma invaluie si sa ma imbie la visare. I-am simtit imediat caldura si dezgoliciunea sufletului, care ma privea cu mila, aproape plangand. O lacrima mi-a brazdat coltul ochiului si am lasat-o sa curga, in semn de cainta profunda. Caldura lui m-a invaluit si m-a tinut in brate pana cand sufletul meu orb si-a varsat tot naduful- in racnete, suspine, bocete poticnite si inghitituri de cuvinte. M-a coplesit albul lui, care mi-a colorat negrul intr-un gri alburiu.
Vroiam sa imi revin din orbire, doar pentru a-i putea multumi cu ochii pentru ceea ce facuse. Pentru a-mi cere scuze inca o data, pentru a vedea regretul din ochii mei. Cand colo, mi-am dat seama ca pot sa il vad cu ochii sufletului, atat de bine si atat de clar, incat m-am speriat instant. Dupa care i-am inchis la loc, pentru a descoperi lumina din sufletul meu.
Finalul il scrie fiecare dintre voi, pentru ca acest caz al meu nu este singular. Oricine sufera de orbire. Profunda. Chiar si cu ochii larg deschisi. Putini sunt cei care stiu sa foloseasca orbirea in scopul nobil pentru care a fost creata. Care este el? Aici completati voi:)
Cateva fractiuni de secunda, m-am panicat. Intrebari si ganduri imi zburau prin minte. Gemete interne imi dadeau stari de rau si de vertij. Simturile imi erau atrofiate si speriate pana la refuz. Inima imi spargea pieptul si dadea sa sfasie tricoul lalai ce statea in calea-i. Am orbecait pana la baie si m-am frecat...da, frecat pe fata. "Nu este posibil asa ceva!", imi repetam in minte, rugandu-ma ca ochii sa se dezlipeasca la comanda.
Urland printre lacrimi, rugandu-ma catre un Dumnezeu renegat pana atunci, mi-am dat seama ca este inutila sfortarea me. Voi ramane in intuneric. Cel putin pentru acum.
Orbecaind, am inaintat in propriul intuneric pana in dormitor, incercand sa gasesc ceva de imbracat. Am recunoscut haosul din camera, din care am ales 2 zdrente. Noroc ca stiam unde le-am pus. Asa sa le fi nimerit la asorte. Miroseau a parfum, imbacsit de un miros statut de tigara. De la serile pierdute de dinainte.
Cu greu, am reusit sa imi iau si celelalte lucruri din casa. Sunetul tastaturii mi-a chemat un taxi, sa ma duca la timp la munca. Inca plangand si cu o pereche imensa de ochelari pe ochi, incercam sa imi dau seama de ce. De ce? De ce! Un urlet infiorator mi-a cutremurat fiinta interna si o zvarcolire plina de ura si-a deschis aripile in mine. "O sa ma descurc si asa!"..a fost ultimul meu gand inainte de a intra in birou.
Am inventat un motiv pentru a-mi tine ochelarii la ochi. Ce ar fi zis ceilalti daca m-ar fi vazut? Si asa ma credeau o ciudata. Mereu am fost asa. O neinteleasa si o ciudata in mintea lor. Cea cu gura mare, care face pe sefa si se da inteligenta pe la toate colturile. O curva, evident!
A trebuit sa imi ascut simturile pentru a nu fi prinsa cu garda jos. Si asta repede, pentru ca sacalii stateau la cotitura, sa imi dea in cap. Nu a durat mult pana cand primul a venit la mine. Era X, l-am simtit din prima. Intai i-a venit mirosul de lepra si apoi ajuns el. Mirosea a moarte si a ranced. Nu-l mai simtisem asa pana atunci. Cateodata, chiar treceam peste impulsurile mele de a-l considera un cretin, incercand sa ii acord a doua sansa. Dar acum, in orbecaiala mea, mi-am dat seama ca nu ma inselasem. Ce inseamna instinctul!
S-a postat fix langa mine, manevrandu-si gandurile indolente sa ma invaluie in putreziciunea lor. I-am simtit pana si norul greu pe care il duce in spate, toate frustrarile adunate in atatia si atatia ani de barfit pe la colturi.
Dupa ce a plecat, a trebuit sa ii scot mirosul cu forta din birou, pentru ca se instalase la fel de indolent in narile mele.
Apoi a venit Y. Mereu l-am considerat un prostanac natang, de care toata lumea isi poate bate joc. Lucru pe care l-am facut de nenumarate ori, doar pentru propriul amuzament. Il trimiteam unde nu era chemat, il puneam sa faca lucruri de care nimeni nu avea nevoie, il induceam pe piste gresite, doar pentru a-i aboli orice urma de deminitate si agilitate. A venit langa mine cu miros de iasomie. Oricat de mult as fi blocat-o, ea cauta sa ma invaluie si sa ma imbie la visare. I-am simtit imediat caldura si dezgoliciunea sufletului, care ma privea cu mila, aproape plangand. O lacrima mi-a brazdat coltul ochiului si am lasat-o sa curga, in semn de cainta profunda. Caldura lui m-a invaluit si m-a tinut in brate pana cand sufletul meu orb si-a varsat tot naduful- in racnete, suspine, bocete poticnite si inghitituri de cuvinte. M-a coplesit albul lui, care mi-a colorat negrul intr-un gri alburiu.
Vroiam sa imi revin din orbire, doar pentru a-i putea multumi cu ochii pentru ceea ce facuse. Pentru a-mi cere scuze inca o data, pentru a vedea regretul din ochii mei. Cand colo, mi-am dat seama ca pot sa il vad cu ochii sufletului, atat de bine si atat de clar, incat m-am speriat instant. Dupa care i-am inchis la loc, pentru a descoperi lumina din sufletul meu.
Finalul il scrie fiecare dintre voi, pentru ca acest caz al meu nu este singular. Oricine sufera de orbire. Profunda. Chiar si cu ochii larg deschisi. Putini sunt cei care stiu sa foloseasca orbirea in scopul nobil pentru care a fost creata. Care este el? Aici completati voi:)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?Tare, sa te auda toata lumea:
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.