"Coae, pai nu facem si noi un Top Gear al nostru?"

Ma intriga si ma intriga atat de tare incercarile disperate ale romanilor de a copia retetele de succes ale altora in materie de TV, incat imi vine sa urlu.. Nu ma refer aici la francize sau licente internationale, ci la porcariile de miscari semi-anonime, motivate de eternul argument:  "trebuie sa aducem ceva nou pe piata". Asta se intampla si cu o emisiune fantasmagorica si la fel de anonima de pe National TV, atat de anonima incat nici nu imi mai aduc amintele numele ei.
Ei bine, cei care produc emisiunea pare-se ca au tras cu ochiul la colegii de la Top Gear si au decratat in cor, cu balele ratingului la gura: "Coae, putem sa facem si noi asta! Aducem o mandarina, filmam din doua camere, cat de greu poate sa fie, frate? Mai punem si un go pro pe undeva si rahat, ii prostim pe astia!"
Si uite asa au ajuns ei sa faca...in opinia lor, o emisie auto, in care au facut cea mai mare prostie...sa fure bucati din scenariile anterioare Top Gear si sa le aplice la nivel de Romanica. M-am trezit uitandu-ma la un race intre un gras pe bicicleta si o masina, pe un traseu stabilit. Bineinteles, pe modelul care ajunge primul?
Acuma, eu nu zic cum ca cei de la Top Gear ar avea copyright pe genul asta de traseu, dar atata vreme cat il marcheteaza intens, bine si profi, nu vad de ce ar incerca niste romanasi sa aplice exact aceeasi reteta pe publicul de aici...care culmea, tot la Top Gear se uita!!
Prosteala asta pe fata, ieftina si plina de rahat urat sau frumos mirositor(depinde de cat de cald era afara cand grasul mergea pe bicicleta) mi se pare jenanta.

Sa o luam faptic, pentru a-i demonstra inutilitatea:

1. Scenaristii de la Top Gear nu vor fi depasiti de niciunul de aici. Nu de alta, dar spiritul si creativitatea le sunt atat de libere, incat nici dracu` nu ii mai prinde din urma. Plus ca sunt platiti al dracului de bine.
2. Scoala lor de TV nu e scoala noastra de TV. Adica, ei cam stiu ce e aia echipa si trag toti la aceeasi caruta
3. Noi nu vom face niciodata prospectii de locatie, storyboard si traiectorii de camere. Nu avem timp, nu de alta.Si nici chef. Si nici nu suntem atat de bine platiti pentru asta.
4. Cand ai niste personaje atat de misto ca cele de la Top Gear, ai rating asigurat (si da, fac rating fara sa bage vreo fatza in prim plan).
5. Research si continut. Plus convertirea limbajului de lemn in ceva fun, dar util.

Si dincolo de orice, Top Gear si-a construit succesul treptat, nu peste noapte. E ditamai brandul, pentru ca au stiut sa isi castige publicul, sa il respecte, sa faca misto de el elegant, dar sa ii dea si informatiile de care are nevoie. Practic, ei au crescut cu publicul lor.
 Asa ca atunci cand ai un original atat de misto, de ce mama Fiatului ai vrea sa creezi o copie ieftina, cu niste papusi vorbitoare (pe baza de arc) care habar nu au despre ce vorbesc si care mai si mananca mici la marginea padurii? Asta pe langa faptul ca mai furi si din scenariile mamutilor alora mari(sau mici, ma rog). Now, how sick is that?
Si o mai faci si inutil, ca pui emisia pe National Tv, ca ratingul sa nu treaca de 0,2. 

Sa ne cacam doar in toaleta, de acum inainte!

Stiu sigur ca la un moment dat, cineva spunea ca am ajuns sa comunicam atat de mult, incat ne intelegem/vorbim din ce in ce mai putin. Inutil de spus ca a avut dreptate, cu atat mai mult cu cat domnul in cauza era si sociolog.
Iar ori de cate ori ma uit pe Facebook, mi se confirma chestia asta odata in plus. Comunicam atat de mult, doar pentru a atinge un necesar al cantitatii de informatii  care trebuie(TREBUIE, pardon!) sa ajunga la ceilalti. Nu pentru ca am vrea sa vorbim deschis, sa rezolvam o problema, sa gasim solutii, sa gasim echilibre interioare. Nu, comunicam doar de dragul de a atinge un numar record al postarilor pe zi, pentru a-i arata lui X-ulescu ca nu suferim dupa el/ea, ca avem mai mult decat vecinul de la 3 si ca ultima vacanta a fost in cel mai misto loc posibil de pe fata pamantului(ce mai conteaza ca a fost facut din banii de pe credit?). Pentru asta comunicam, iar comunicare este, in mod evident, deja peiorativ. Ne place sa ne asumam niste roluri si sa imbracam haine de sablon, care nu sunt croite pentru noi, dar atata vreme cat le vezi la altii, e ok. Incercam cu disperare sa atragem atentia, postand cururi, tzatze, boturi colorate in cele mai hidoase moduri posibile. Vreti sa stiti de ce? Va zic eu de ce.
Pentru ca, de fapt, suntem singuri. In tot universul asta virtual creat de FB si exploatat de mintile noastre inguste, suntem singuri. Foarte singuri. Iar singuratatea te face sa comiti cele mai odioase erori. Ca te vor costa sau nu scump, nici macar nu mai conteaza.
Nu fac pe sfanta cucernica mucenita (whatever that is), sa zic ca eu nu am picat in capcana asta. Hell, i did it over and over again, and over...and over...and over again, pana cand mi-am dat seama de un lucru: expunandu-ma atat de mult, emotional vorbind, lumea virtuala ajungea sa aiba impresia ca ma cunoaste. Ca imi cunoaste trairile, modul de viata, modul de a actiona, ca ma despica nemilos ca pe o vaca si vede tot ce e inauntrul meu. Problema e ca, inainte de a face asta, lumea si-a pus ochelarii de soare, care i-au oferit imagini deformate asupra realitatii. Si pseudo senzatia de a fi importanti, atoatestiutori si categorici in ceea ce ma priveste. Asa ca no more. Eu mi-am invatat lectia.
Acum insa, ma uit pe newsfeed-ul meu si ma ingrozesc de miliardele de trairi care urla si schelalaie pe FB: "mi-e dor de tine", "nu pleca", "nu stii ce ai pierdut", "nu ma parasi", "sunt cu inima franta", "pot sa traiesc si fara tine", toate vin catre tine si parca vor sa te sufoce sau sa te aspire in vartejul lor. Sunt trairi dezolante, depresive, anti-depresive, care vor sa iasa de sub tutela depresiei, nevroze, lipse de chef, lipsite de logica, agresive, violente, you name it. Sunt trairi care ar trebui insa sa ramana intr-o ograda sau, cel mai bine, intr-o mansarda, iar cel care le detine sa ajunga sa se intelegea cu ele sau sa le digere.
Victimizarea asta e...e...pe scurt, calea cea mai sigura de a obtine atentie, iar asta demonstreaza odata in plus cat de singuri suntem.
The world is not a toilet, am realizat eu , nu este cel mai bun loc in care sa cacam idei cacacioase si sa pisam depresii la modul stupid. Si stiti de ce? Ca odata ce le arunci catre altii, trebuie sa fii si mai atent la recul. This can be really bitchin`. 

Guidelines in dating a Tv Producer

Ca tot se poarta, luati de aici regulile de aur in combinatiunea cu producatorul tv, fie el barbat sau femeie:

1. Invata ce sunt alea incadraturi, ce e ala sharf, ce sunt mandarinele, tunul si difuziile. Vei auzi cuvintele astea de atat de multe ori, incat e mai bine sa fii pus in tema. Nu de alta, dar n-am vrea sa se intample sa intrebi de ce n-ar fi o idee buna sa bagi mandarinele in tun atunci cand dai REC la camera.
2. Producatorii si-au dezvoltat propriul lor limbaj pe teren. "Mortii" si "Dumnezeii" au fost intrecuti de combinatiuni de cuvinte ce intrec cu mult capacitatea de intelegere a urechilor cuminti. Exista o posibilitate ca si la intalnire, producatorul sa foloseasca gama intreaga de organe, futetiuni si cristosenii pe care nu le-ai mai auzit niciodata iesind din gura cuiva. E de la stres, sa intelegem.
3. Echipa e intotdeauna importanta, iar relatiile din echipa sunt din cele mai apropiate. Cand se petrece (prea) mult timp pe teren, echipa devine a doua familie. Asa ca nu te enerva cand o/il auzi pe a ta/al tau ca schimba glume nerusinate si declaratii cu cei din echipa. Relatia dintre ei e sfanta. Sa nu care cumva sa indraznesti sa te bagi in glumele lor, ca atunci iese sigur urat.
4. Povestile din delegatii sunt alt lucru sfant. Lasa-ti producatorul sa ti le zica pe nerasuflate, cu lux de amanunte. Nu pune intrebari. Nu manifesta dragalasenii cand ti le spune. E o favoare pe care el o face.
5. Sub nicio forma nu pune intrebarea :"Dar explica-mi exact ce faci". E cea mai grea intrebare pe care i-o poti pune unui producator, pentru ca il fortezi sa iti raspunda in termeni tehnici. El nu stie sa vorbeste pe intelesul tuturor cand vine vorba de munca lui. Asa ca risti sa te bage in ceata si mai mult cand iti zice de coordonare, continut, respectarea liniei emisiei. Roaga-l pe Sf google sa te ajute aici.
6. Producatorul nu e vedeta, asa ca nu-l intreba daca s-a gandit vreodata sa fie moderator. De aia sta in spatele camerelor, in the first place.
7. Cadru de doi nu este si nu va fi niciodata ceva romantic. Dar e intotdeauna mai bine decat cadru de unu`. Tine minte asta.
8. Nu te lauda cu ceea ce face producatorul tau. In primul rand, pentru ca nu vei povesti bine, in al doilea rand, pentru ca producatorilor nu le place ca altii sa ii vada sau creada  zei. Nu ii vei face niciodata un bine povestind asta. Limiteaza-te la esential.
9. Nu-l suna cand e la munca si mai ales nu te enerva cand nu raspunde. Un om care filmeaza 14 ore pe zi chiar nu are timp sa vb la telefon. Nu insista cu telefoanele cand vezi ca nu iti raspunde. Mai mult ca sigur ca nu se fute in timpul serviciului, asa ca relaxeaza-te.
10. Nu exista duminica pentru un producator tv. Nici sambata. Pleaca de acasa cand ti-e lumea mai draga. Get used to it. Nici lui nu ii place asta, but it`s his job. Nu il freca la icre cu intrebari de tipul "da` de ce azi?"

Vine Apocalipsa!

Problema mea? Sa va zic eu care e. Am descoperit ca sufar de sindromul care afecteaza mai mult de jumatate dintre umanoizi. Iar asta e "lipsa de atasare". As putea sa jur ca nu sufeream de asta acum cativa ani, cand zen-ul ma cucerise pe deplin, iar eu paream a nu mai avea scapare din el. Insa iata-ma in momentul  judecatii(din fericire, nu de apoi), in care ma vad nevoita sa recunosc ca nu ma pot lega sufleteste: nici cu funie ,nici cu ata, daramite cu lanturi sau lacate. Sunt o salbatica scapata in jungla junglelor urbane, care ajunge sa se sperie la cel mai mic semn de afectiune si apreciere din partea celorlalti. Pana si un simplu "te sun sa vorbim, ca nu mi se pare ca esti ok" a inceput sa ma sperie. Asta pentru a nu mai vorbi de sentimentalisme de tipul "vreau sa te tin in brate", "imi place de tine, as vrea sa te descopar", "vreau sa fim mai mult decat suntem acum" sau chiar "mi-ar placea sa iesim cu prietenii mei, sa te cunoasca".
Problemele mele au inceput sa devina doar ale mele, iar cei care vor sa treaca peste gardul ghimpat au de cazna serios pentru a reusi sa scoata un inexpresiv "ok" de la mine. Telefoanele am inceput sa le dau doar in interes de orice fel, numai de tip amicalo-sentimental nu, iar iesirile cu altii decat cei cu care ma simt confortabil au inceput sa se rareasca din ce in ce mai mult. Exista o posibilitate ca intr-un viitor cat se poate de apropiat sa inchid tot ce inseamna canale de comunicare dinspre si inspre mine, sa raman in grota neluminata a blazarii emotionale.
"Nu e in regula ce se intampla cu tine", aud vocile cum ar rasuna in jurul meu. "Nu lasi pe nimeni sa te cunoasca cu adevarat", ar veni altele in completare. Cat se poate de adevarat. Ma simt legata de maini si de picioare...si mai ales de gura, pentru ca nu am chef sa fac nimic pentru a redresa lucrurile si a ma arunca in tumultul social. Nu ma mai emotioneaza nimic, nu mai simt niciun fior, dar cu toate astea, caut. Ce caut? Dracu` stie! Aparent, ceva sau cineva care sa ma aduca din nou in stadiul de... nesalbaticie.
Pana una alta, mi-am inchis cu un lacat, intr-un cufar grosolan, tot ceea ce ar putea sa ma categoriseasca drept umana. Sunt un mic robotel, cu excese de zel si de nebunie, care nu mai da doi bani pe nimic. Plutesc in deriva, in asteptarea sticlutei salvatoare.
E clar, vine Apocalipsa!

As vrea. Vreo 10 de "as vrea"

As vrea sa ma trezesc intr-o dimineata si sa strig cu putere si nesat: "Este!". Ca si cum as fi facut cea mai interesanta descoperirea a tuturor timpurilor, ca si cum as avea raspunsul la cele mai presante existentialisme. Ca si cum...viata ar recapata un alt sens, pe care de data asta, il inteleg mai bine.
As vrea sa ma trezesc cu o ceasca de cafea fierbinte, in aerul puternic al diminetii si sa ma uit la el cum doarme in patul pe care l-am pervertit numai cu o seara inainte, gandindu-ma cu acelasi nesat ca EL este al meu. Nu pentru o noapte, ci pentru cele mai frumoase nopti care vor urma.
As vrea sa zambesc cand spune un lucru siropos, pe cel mai dezarmant ton cu putinta, clipind din ce in ce mai rar. In timp ce ma ia in brate protector si ma saruta pe ceafa.
As vrea sa visez pentru amandoi si sa merg dusa de val, de data asta, cel al pasiunii nobile.
As vrea ca socul certurilor cu propria constiinta, deziluziile, momentele urate si regretele adanci sa fie atenuate doar printr-un zambet si un "Ne descurcam noi cumva".
As vrea ca lumea sa se uite dupa noi pe strada si sa exclame in gand, zambind : "Ce frumosi sunt amandoi!"
Si nu in ultimul rand, as vrea ca noptile sa fie pastratoarele secretelor pe cat de adanci, pe atat de frumoase.

La ceas de noapte, aceasta noapte, asa gandesc. O fi de la caldura. 

Nu mai stiu deloc.

Nu mai stiu cine sunt. Imi aduc aminte vag ca imi place sa fiu inconjurata de oameni si ca la un moment dat...imi placea sa scriu despre toti si toate. Si ca asta ma facea sa tresalt de fericire usuratica. Parca sa zic...daca ma screm ceva mai mult, imi revin in minte episoade legate si de pasiuni, de zambete si rasete in mijloc de noapte, poate chiar si de indragosteli efemere, care imi faceau inima sa se zbata, mai sa iasa.
Nu mai stiu cat de mult ma duce capul, cat de cinica sunt si cat de multe pot sa fac. Nu mai stiu nici cat de apreciata sunt, nici cat de feminina sunt, nici cat de amuzanta. Limba mi se impotmoleste molcom, iar cuvintele ies alandala, dupa o ordine pe care doar ele o stiu. O pacla pe creier ma impiedica sa leg ideile intre ele si sa urzesc planuri.
Parca sa zic ca imi placea sa-mi cultiv laturile esoterice si sa ii regasesc pe celti, mayasi si altii care au apus demult. Si parca, totodata, faceam lumea sa rada mereu in jurul meu, printr-o singura strambatura.
 Stiu doar ca era o vreme in care simteam ca pot sa le fac pe toate si ca imi faceam planuri si visam visuri cu ochii deschisi. Parca sa zic ca ma simteam bine atunci.
Acum ma uit in oglinda din garsoniera mea mica si cocheta si nu imi vad decat ochii de un verde usor spalacit, orbitele pierdute si o linie subtire care marcheaza gura. Parca si colturile buzelor sunt prea jos, arcuite stramb si trist. Incerc sa ma regasesc in culorile din si de pe fata mea, dar totul pare atat de strain, incat simt ca ma uit la altcineva, iar acel cineva se uita la mine cu o tristete care imi depaseste cu mult imaginatia.
Stiu doar ca ma cheama Ramona si ca am doi parinti care ma iubesc. Restul, imi este atat de confuz, incat...daca as putea, mi-as alege o alta Ramona pe care sa o reprezint si sa o construiesc de la temelii.
Ma poate invinovati cineva?

Eu si idolul meu

Imi aduc aminte si acum de momentul in care l-am cunoscut: era o zi de noiembrie, friguroasa, in care eu ma chinuisem sa arat decent de rafinat pentru o prima discutie cu cel care urma sa faca parte din juriul concursului pe care il PR-izam. Un punct de intalnire in fata Guvernului (Unde altundeva?) si un drum catre o ceainarie simpatica, unde urma sa ne mancam si sa degustam toate vorble pe care fiecare le avea in dotare.
 Era idolul adolescentei mele, cel pe care il analizam ori de cate ori aparea la televizor. Om, in esenta, justitiar incoruptibil in aparenta, care tragea cu dintii in a-si exercita corect si punctual meseria de jurnalist.
Odata vazut, nu-mi mai parea nimic amenintator la el. Totul era asa uman, incat daca as fi putut, cred ca m-as fi scarpinat la ochi, sa ma asigur ca m-am intalnit cu aceeasi persoana pe care eu o catalogasem deja ca fiind definitia duritatii. 
Eram fata in fata cu el si nu imi venea sa cred relaxarea si detasarea pe care o aveam in timpul discutiei, in jurul unei masute mici, unde el deja isi varsase din stangacie... ceasca de ceai: glumele curgeau una dupa alta, replicile inspirate de asemenea, subiectele nu se epuizau niciodata, iar intrebarea "Cand naiba te muti in Bucuresti " fusese deja punct cheie in dialog. Eram exact doi oameni care vroiau sa se descopere unul pe altul si faceau uz de ceea ce aveau mai bun in dotare- comunicarea si umorul acid.  Ma uitam cu coada ochiului prin ceainarie si vedeam privirile iscoditoare indreptate vertiginos asupra mea. Incepeam sa ma simt din ce in ce mai bine. Eram intr-o zi superba, dar friguroasa, cu un individ superb, dar cald, care mi-a incalzit si mie sufletul peste poate prin personalitatea lui.
Dupa ce am terminat intalnirea, el nu mai era idolul copilariei mele, devenise deja un amic vechi, pe care il regasisem la o ceasca de ceai, pe undeva pe langa Piata Victoriei.
Acum, la 3 ani dupa, am ramas prieteni in continuare, care se aud ocazional la telefon, dar care nu scapa niciodata momentul de a intepa ori de cate ori se poate, fie ca e vorba de job, fie ca e vorba de viata personala.
 La el, intotdeauna este: "Papusa, mai ai de gand sa faci mult meseria asta de rahat, care te tine nedormita noptile?" La mine, replica vine la fel de prompt: "Prietene, imparti aceeasi meserie de rahat cu mine. In locul tau, nu as comenta prea mult. Iar papusa asta e bulevardier. Ultima oara te-am lasat ok. Nu stiu cine te-a stricat intre timp, nemernicule."
Daca ma intreba cineva acum 5 ani daca voi ajunge vreodata sa ii vorbesc asa idolului meu din copilarie, probabil ca as fi negat cu cea mai mare vehementa. Dar uite ca atunci cand trebuie sa se intample, lucrurile se intampla, iar cursul firesc iti demonstreaza altceva: ca mintea cu nitica sclipire anihileaza orice granite.

Bai, dar asta nu e nefericire!

Zilele trecute ma gandeam la nefericirea mea: cat de amarata sunt, cat de singura si lasata de izbeliste de toata lumea. Probabil ca si izolarea are partea ei de vina, pentru ca mi-a rapit o parte din cele mai frumoase clipe pe care puteam sa le am la final de saptamana, pierduta printre necunoscutii din Centrul Vechi.
Dar mi-a dat alte momente izolarea asta, pe care abia astazi le-am constientizat: oameni frumosi in jurul meu, care impartasesc aceleasi pasiuni si credinte de viata cu mine, oameni din a caror poveste de viata am avut ce sa invat, oameni cu care si pe care i-am facut sa rada la final de seara, dupa o zi lunga de filmari. Oameni care ma imblanzesc in fiecare inceput de dimineata, zambindu-mi frumos si oferindu-mi cel mai de pret cadou- o discutie interesanta.
Acum ca astern pe foaie virtuala toata nelinistea mea, observ ca nici macar nu era atat de intemeiata, numai ca i-am dat eu o amploare atat de mare (nu eu, prostul de se numeste creier), incat Apocalipsa era mic copil pe langa situatia creata si imaginata de mine.
Asa ca daca viitoare cand ma mai loveste vreo melancolie din asta, o sa ma gandesc la ceea ce am primit cu adevarat in timp ce incercam sa ma inchid in mine: sfaturi prietenesti, informatii pretioase bune pentru spirit, partide de karaoke, reflexoterapie, relaxare prin yoga, carti taman bune de digerat pe ceas de seara si ceva... inghetata, pe alocuri.

Dezvirginarea: episodul yoga

Azi am facut yoga. Pentru prima data. Mi-am dezvirginat simturile amortite si m-am dedat medatiei de regasire. Curiozitatea m-a impins, recunosc cu mana pe inima. Curiozitatea si contextul prielnic.
N-as putea sa descriu senzatia decat laconic, cel putin in faza asta. Eram destul de sceptica, nu din pricina practicii, ci din pricina faptului ca simteam ca era o posibilitate destul de mare ca eu sa nu fiu receptiva la eliberarea gandurilor care ma napadesc. Pentru ca yoga in asta consta, in principal.
De relaxare nici nu putea fi vorba in mintea mea, dar am zis ca trebuie sa-mi musc limba, sa o fac sa taca si in acelasi timp, sa imi fac si capul sa taca, pentru ca in ultima perioada numai ineptii a debitat.
Cum ziceam, senzatia a fost greu de stapanit, pentru ca toate gandurile veneau buluc peste mine in faza initiala.Pana la un moment dat, cand lucrand cu a 3-a chackra, am inceput sa plang. La propriu. Doar cu un ochi, cu dreptul, pentru ca pe celalalt l-am lasat sa mai zaca in starea de amorteala si stapanire de sine. De ce? Nu stiu, poate pentru ca nu vroiam ca ceilalti sa imi vada sensibilosenia. Mare prostie.
Dupa plans, au urmat ceva furnicaturi si senzatia ca nodul din gat se mai atenueaza putin. Asta in lupta continua cu gandurile care ma napadeau. Pe final, amorteala degetelor si senzatia ca ceva imi apasa palmele si mi le incarca de greutate a devenit pregnanta. Am aflat ca nu e anormal, ci dimpotriva.
Nu am de gand insa sa ma opresc aici, pentru ca practica este mai mult decat interesanta si...curativa. In plus, e o ocazie in plus pentru mine sa fiu mai aproape de Orientul care mi-a mancat curiozitatea atata amar de vreme.

Sa ne stabilizam emotional, zic!

Ma incearca ceva simtaminte de stabilizare emotionala, carora nu stiu cum sa le fac fata, la modul cel mai sincer. Nu la modul casnico-distructiv, ci la modul.... monobarbatal. Noroc ca timpul nu prea imi permite sa dezvolt obsesii pe tema asta, iar creierul a inceput sa ma lase din ce in ce mai des, parca la fel de mult ca si memoria.
Ma trezesc fantasmand si suspinand dupa situatiuni care par a nu avea vreodata vreun inceput, daramite finalitate: cine la lumini de lumanare, seri de patimi arzatoare, tinut de mana si priviri fugare patimase, dimineti cu mic dejun la pat, vacante singuratice in doi, discutii interminabile despre orice si nimic, strans in brate si pupaturi cu foc pe frunte.  Parca as fi o adolescenta bucalata, pentru care nu mai conteaza nimic altceva decat momentul ala in care EL vine si ii declara dragostea netarmuita, pe mal de mare(asta e tarmuita.), clipind des din gene. Acum ca le-am scris, imi dau seama cat de infantil suna pentru mine si moralismul meu perfectionist, dar mi le doresc, chiar si cu riscul de a ma plictisi prea repede de ele.
Ce-i drept, ar fi si cazul, dupa atatea incercari fugitive, soldate in principal cu suspine...de alta natura...si remarci de tipul: "Nu a fost sa fie, nu era el cel potrivit".
Pe de alta parte, pentru a le primi, trebuie sa si daruiesc, la randu-mi, stabilitati similare, potrivit legii cererii si ofertei. Iar eu stau foarte prost la capitolul asta. Mult prea prost pentru a ma mobiliza si a-mi oferi disponibilitatea pe lunga durata.
Concluzionez insa spunand ca nu prea inteleg nimic din mine. Sper ca macar altii sa fie de alta... senzatie.

Indreptar Ramonistic sau un fel de "Hai sa ne cunoastem mai bine"

Mi-e teama ca m-ati inteles gresit. Sau m-am lasat eu inteleasa gresit. Dincolo de libertinajul meu verbal si comportamental, sunt un om cat se poate de normal in anormalitatea lui. Folosesc scrierea asta nu ca pe o scuza, ci ca pe o incercare de a explica modul in care sunt eu, de fapt, dincolo de toate, pentru cei care au tras deja concluziile eronate despre mine. In mod normal, nu mi-ar pasa prea tare despre asta, dar avand in vedere ca sunt in plin lucru la capitolul: cizelare urbana si slefuire pitiponciala (taiati asta, a fost un exces de zel), ma simt obligata sa fac adnotari pe marginea (din nou) a romanului ce imi poarta numele (vedeti, gripa ma face sa fiu si artistica, intr-un fel)

1. Faptul ca stiu mai multe injuraturi decat media injuraturilor pe care le stie o femeie, si le mai si aplic, nu ma face un birjar irevocabil. Nici irefutabil. Asa ca urechile sensibile ale domnisoarelor si domnilor ar putea fi acoperite in aceste momente de refulare, pentru a nu exista discutii inutile dupa. Din fericire pentru mine, stiu sa imbin contrariile, dincolo de credintele impartasite ale unora.
2. Faptul ca ma apropii repede de oameni, fie ca sunt femei, dar cu precadere barbati, nu ma face usuratica, ci doar sociabila. Tin sa fac precizarea asta pentru ca m-am lovit frecvent de priviri caprioratice ale domnisoarelor (prietene sau nu) in momentul in care incep discutii, ca din senin, cu persoane de sex opus.
E normal sa fiu sociabila, si oricum m-am inteles mai intotdeauna mai bine cu barbatii decat cu doamnele. Fastrez totusi echitatea, sa nu se supere nimeni.
3. Daca rad, zambesc sau raspund la glumele unui barbat, nu inseamna ca vreau sa il aduc in pat si sa il sodomizez pana cand nu mai are pic de vlaga(asta a sunat a replica de barbat, nu-i asa?) Inseamna doar ca respect regulile jocului si il las sa se creada cu adevarat vanator.
4. Faptul ca zic despre cineva ca este simpatic sau imi starneste interesul, nu inseamna ca ma vad casatorita cu el, cu 3 copii si casa cu gard alb. Inseamna doar ca gasesc irezistibili oamenii care au ceva spiritual de oferit.
5. Atunci cand fac complimente, fie ca le fac unei femei, fie ca le fac unui barbat, le fac in modul cel mai sincer cu putinta si nu urmaresc ceva marsav ca scop final. Imi place sa aduc zambetul pe fata oamenilor, asa ca ma leg de mici detalii pentru a le transmite asta. Unii inteleg asta si zambesc complice, altii analizeaza problema pe o mie de parti, inainte de a spune un "multumesc" cu juma` de gura.
6. Am un mare handicap, da: ma duce mintea. Asta ii sperie pe unii, dar din pacate pentru ei, nu am ce face. Nu am fost niciodata frumusetea exemplara, la nivel fizic si a trebuit sa compensez cu altceva care sa ma faca sa ies din masa amorfa de trogloditi. Dincolo de toate, am avut multe de castigat de pe urma mintii mele. Cu toate ca fac uneori pe proasta, tot de dragul jocului o fac, asa ca nu va lasati indusi in eroare.
7. Imi place sa fiu inconjurata de barbati, dar nu la modul sexual al cuvantului. E o placere obscena pe care o are toata lumea in momentul in care isi accepta rolul social. E o meteahna cu care m-am ales din copliarie, crescand printre ei si fiind slefuita de ei.
In concluzie, sunt un produs al barbatilor, care incearca sa activeze ca o femeie. Nu am nici atitudinea, nici limbajul, nici modul de a gandi tipic pentru o femeie, iar cu asta ar trebui sa va fi obisnuit deja.
Asta nu inseamna ca nu pot fi feminina. Asta inseamna doar ca voi prefera mai mereu compania barbatilor decat a femeilor. Dezinteresat, pentru mine.

Anatomia unei gripe

Ma doare atat de tare carnea, incat am senzatia stupida ca cineva sau ceva o tot scrijeleste, incontinuu, incercand sa iasa din limitele ei fizice. Ochii ii simt atat de inlacrimati si umflati, incat parca as fi plans trei zile fara oprire. Sunt gata sa iasa din orbite(sau se adancesc?) frigand in cel mai tare mod cu putinta, impiedicandu-ma sa rationez la realitatea consimtita din jurul meu. Nu stiu daca mi-e cald sau mi-e rece, pentru ca trec atat de repede dintr-o stare in alta, incat nici nu apuc sa realizez daca temperatura care ma incearca este una normala sau anormala.
Stau cu o carte in mana si ma dreg cu Fervex, Theraflu, Parasinus si alte minunatii, pe care cred ca le-am ingerat in nestire zilele astea (fie, doar azi.). Nu credeam ca o sa apuc ziua in care o sa bag atatea chimice in mine, cu toate promisiunile lor de a ma face bine.
Telefoanele suna, dar gradul meu de antisociabilitate si antipatie, este atat de mare incat nu reusesc sa ma misc sa apas butonul verde. Asta pe langa faptul ca, fizic vorbind, nu pot face asta, imobilizata si afundata in patul meu verde cu portocaliu.
Si cand te gandesti ca tot ceea ce as fi vrut ar fi fost o supa!

Barbatii cu sexul, femeile cu sufletul

Sexul si sufletul nu au nimic in comun. Nu au avut nimic in comun niciodata, cu atat mai putin acum, cand ne chinuim cu totii sa raspundem unor intrebari simple, dar cu raspuns complicat precum: "De ce nu vrea sa faca sex cu mine?", "De ce vrea sa o tin in brate dupa?" si "De ce nu imi mai raspunde la telefon dupa ce s-a culcat cu mine?" E diferenta clasica intre barbati si femei, care probabil ca nu va ajunge sa fie inteleasa niciodata de nici una din partile direct implicate. Unde partile pot fi si organe anatomice, bineinteles.
In realitate insa, lucrurile stau chiar foarte simplu, daca este sa le raportezi la instinctele primare si la interactiune chimica. Sa o luam pe rand, pentru a elucida misterul.
Barbatii s-au nascut vanatori. Cu toate ca au trecut milioane de ani de la iesirea lor din pestera, ei inca mai sufera de instinctul primar animalic, care ii determina sa vrea sa isi lase genele peste tot (n-am zis-o eu, a zis-o Allan Pease). Asa ca in momentul in care ei isi vizualizeaza posibila prada, se arunca asupra ei, fara prea mari mustrari de constiinta. Atata vreme cat prada le poate asigura sau satisface nevoile si le poate duce gena mai departe. Nici nu e nevoie de mult, ce-i drept. Trebuie doar ca prada sa arate sanatos si sa aiba curburi voluminoase, astfel incat sa ii poata purta eventualii copii. Orice corespunde acestor tipare vizuale, este taman bun de insamantat. De aceea, ochii barbatilor se vor arunca mereu (singuri sau insotiti de alte zone) asupra sanilor, fundurilor...si asa mai departe. Ar fi de preferat ca scenele de gelozie sa nu intervina in astfel de momente deosebit de... stimulante pentru barbati. De aici si cheful constant de sex, plictisul subit odata cu incheierea misiunii de insamantare si lipsa de sentiment sau implicare in relatiile cu femela.
Si ca tot veni vorba de ea, la femeie lucrurile stau in mod evident altfel. Nu ca nu am sti asta deja. Femeia, tot animalic vorbind, a avut inca de la bun inceput rolul de a purta de grija puilor ei. Asta face si acum, de unde si detasarea fata de tot ceea ce inseamna hormoni ai fericirii rezultati din sex. Pe femeie nu o intereseaza sexul, ci siguranta si resursele. (in timp ce pe barbat il intereseaza serviciile pe care femeia i le poate oferi in schimbul resurselor lui). Resurse pentru a-si creste eventualii pui, pentru a avea grija de ea si de casa. Este o chestie mai mult generica, care nu tine deloc de educatie. Resursele barbatului si accesul la ele reprezinta marea obsesie a femeii. De aceea, sociologic vorbind, femeile vor fi atrase mereu de barbatii puternici si realizati, pentru ca ei le pot asigura resursele necesare supravietuirii in jungla (fie ea urbana, fie de alta natura). Sexul devine secundar, pentru ca fericirea si relaxarea femeilor vine din siguranta resurselor, nu din alte cauze ce tin de sex: rolul barbatului este sa aduca resurse, al ei sa aiba grija de pui. Nevoia ei de atasament de aici vine. Asta si in plus, faptul ca in coprul feminin oxitocina (hormonul dezmierdarii) este mult mai pregnant decat in corpul unui barbat.  Asa ca o femeie isi va dori intotdeauna sa fie ascultata, tinuta in brate, rasfatata, pentru ca dopamina si oxitocina ei de aici vin, nu din actiunea de insamantare.
Problematic este insa faptul ca lucrurile astea atat de simple sunt ignorate de cei mai multi. O simpla privire asupra cercetarilor sociologice si al manualelor documentate de dezvoltare personala probabil ca ar raspunde multor intrebari si al anihila o mare parte dintre probleme.
 Oricat de comerciala ar parea, recomandarea mea este Allan Pease- "De ce barbatii au nevoie de sex, iar femeile de dragoste". Este una dintre cele mai bine documentate manuale de cunoastere intersexuala, care trateaza toate diferentele barbati-femei din perspectiva sociologica si medicala (substante preponderente, zone neuronale active, tipare primordiale active, bagaj genetic mostenit, etc.). Daca aveti multe intrebari, o sa va raspunda la toate.
A, si by the way, cand sunteti indragostiti, zonele creierului activate de substante precum dopamina sunt exact aceleasi ca cele ale unui dependent de cocaina sau ale unui nebun delegat :)

Cu atacu` de cord in mana ... de ziua ei

Ieri aproape ca i-am produs Marinei un atac de cord. Nu singura, in mod cat se poate de evident. A fost ziua ei, si ca orice prieteni care se respecta, am pus la cale o mica... inscenare. Asa cum ne mai place noua sa ne facem din cand in cand unul altuia, pentru a-i face pe cei din jurul nostru sa realizeze cat de iubiti sunt in micul nostru cerc de amalgamati.
 Asa ca Andreea i-a dat un telefon si i-a spus ca o asteapta urgent la ea acasa, pentru ca trebuie sa vorbeasca neaparat. Racita cobza si dupa o zi intreaga de stat pe platourile lung metrajelor, Marina noastra nu a avut cum sa refuze oferta(cu toate ca a avut, intr-adevar, intentia de a renunta la un moment dat). Inarmata cu prietenul ei si cu un alt cuplu care trebuia sa vina pe la ea pentru a-i ura cele bune, Marina s-a prezentat(cu intarziere de o ora, ce-i drept) la poarta Andreei, nebanuind ce o asteapta.
Intre timp, noi astialalti ne-am mobilizat cu tort si un cadou tip apometru (ceas), pandind in balcon sosirea sarbatoritei. Cum i-am zarit zulufii, ne-am pitulat cu totii in balcon, insotiti de tort si fortandu-ne din rasputeri sa nu scoatem un sunet pana la momentul oportun.
 Intrand pe usa, Marina noastra, gripata, cu ochii umflat si cu vocea in pioneze, a incercat sa balmajeasca niste cuvinte, cum ca ar fi deprimata ca mai imbatraneste un an si ca nu-si doreste nimic mai mult decat sa mearga acasa si sa se culce. Andreea s-a uitat complice la ea, discutand cu Sorin despre...banalitati de peste zi.
Odata ce Marinoaie s-a introdus in bucatarie si s-a intors cu spatele catre balcon, armata de amalgamati (adicatelea, noi), am iesit cu tortul pash-pash, inaintand gregar catre bucatarie. Cu tot cu lumanarile aprinse infipte in el. In tort, bineinteles.
Dans sa vorbeasca cu Andreea, Marina a avut o tresarire...dupa care un urlet, dupa care un ras isteric, dar rusinat, vazandu-me pe toti, acolo, impreuna cu ea. Nu i-am lasat timp sa isi revina, pentru ca imediat am inceput sa cantam, fiecare in legea noastra, un "La multi ani!" cum putini au mai auzit pana atunci.
Emotionata pana la cer si inapoi, Marina noastra s-a dezarmat, si-a inmuiat glasul a plans si ne-a facut nebuni, amintindu-ne sa nu mai facem vreodata "suprize" din astea cand ea este nemachiata si racita cobza.
Credeti ca a contat? Noi ne-am bucurat ca niste copii mari ca am reusit sa ii inseninam putin ziua. Asta si faptul ca Marina nu a facut vreun infarct prin casa Andreei.

Eu nu (mai) vorbesc despre mine

Am incetat sa mai vorbesc despre mine in momentul in care discursurile altora au inceput sa ma surzeasca sau, mai bine zis, sa imi puna mana strengareste pe gura. Apoi am cedat insistentelor de voci si am inceput sa ii ascult doar pe ei, pe ceilalti. A fost un exercitiu psihologic care parea atat de interesant la inceput, incat m-am lasat pierduta in el. Nu l-as numi (inca) altruism, ci doar exercitiu psihologic. Treptat, am inceput sa ma pierd in propriul experiment, demonstrandu-mi ca fac asta din pur altruism. Chiar imi placea rolul de psiholog pe care mi-l asumasem de la sine putere, sperand si crezand ca pot rezolva problemele altora printr-un dat din cap, printr-un zambet empatic sau chiar printr-un "mhm" plin de inteles.
Dupa care, mi-am dat seama ca prin fiecare cuvant pe care il auzeam de la altii, legat de propriile persoane, eu vorbeam despre mine din ce in ce mai putin. Iar asta s-a transformat, tot treptat, in uitare si mod de viata.
Asa ca nu va mai intrebati de acum inainte de ce nu vorbesc mult despre mine. Imi place ca unele lucruri sa ramana inca sub umbra misterului, pentru ca asta imi lasa mai mult loc analizei celorlalti. Plus ca mi-e prea frica de ceea ce pot gasi la mine in ograda, asa ca nu vreau sa sondez prea mult. Lasati-ma sa ma cred inca o altruista. 

Sa plang, sa nu plang?

Ieri am avut un moment de slabiciune si multe noduri inghitite... pe drumul catre casa. Primul impuls a fost sa plang si sa le las pe toate sa curga: probleme, griji, mai mult sau mai putin inchipuite. Dar incapatanarea nu s-a lasat  moale nici acum, soptindu-mi urlat in ureche: "Ce mama dracului te apuca acum? Doar nu oi vrea sa dai apa la soareci in vazul tuturor". Pentru a mia oara, am ascultat incapatanarea orbeste, ferm convinsa ca o portie de plans imi va stirbi cumva din... verticalitatea emotionala.
Asa ca am inghitit la noduri pana mi s-a saturat gatul de atata tensiune si a trebuit sa expir totul fortat, pentru a nu face implozie. Nici mediul nu ma ajuta foarte tare, de parca totul complota pentru eliberarea tensiunii mele: melodii sensibiloase, acorduri tenebroase, voci tremurande si pline de sentiment. Daca as fi avut cum sa inchid frecventa de Magic FM din titicar, probabil ca as fi facut-o fara sa clipesc, doar sa nu dau frau liber cumva emotiilor.
In tremuratul meu, am inceput sa dau telefoane, asa cum fac de obicei atunci cand ma lovesc starile de melancolie. Imi place sa aud voci cunoscute, pe care nu le-am mai auzit demult, pentru ca pe undeva asta imi flateaza orgoliul. Asta si faptul ca imi tine mintea ocupata, mutand atentia de pe o problema pe o non-problema.
Asa ca am cautat in agenda si am apasat butonul verde cand am dat peste numele unui prieten pe care nu-l mai auzisem demult, pentru a-mi confirma mie faptul ca inca mai suntem prieteni. Nebunie de femeie nebunie, as recunoaste eu cu voce ferma. Dar a fost de folos, pentru ca nodurile mi-au disparut instant, dupa primele cuvinte schimbate. Si uite asa o discutie normala si banala s-a transformat in cel mai bun remediu pentru starea  melancolioasa.
Cred ca toata treaba asta  se  poate numi terapie prin prieteni si daca nu exista conceptul asta, cineva ar trebui sa il inventeze, sigur. Nu de alta, dar prietenii sunt cei mai la indemana psihologi pe care ii poate avea cineva. Si nu iti iau nici mult pe sedinta. Se multumesc cu un suc :)
PS: Acum sa nu care cumva sa sariti toti cu telefoanele, ca nu functioneaza asa !!

Cum am inceput sa mananc lasagna

Nu am fost niciodata prea mare fan lasagna. Unu la mana pentru ca nu-mi placea denumirea(fiecare cu piticii lui, stiti cum e), doi la mana pentru ca mult prea multa lume se declarafan al ei (si orice e trend in mancare ma scoate din minti). DAr am ajuns intr- una din zilele astea la Cucina di Casa, cu foamea rontaindu-mi stomacul, asa ca eram dispusa sa fac si compromisuri doar pentru a-mi potoli stomacul in jumatatea de ora pe care o aveam la dispozitie pentru mancat.
Asa ca m-am uitat roata pe meniul de la Cucina, cautand un fel de mancare care sa ma sature mai repede. Cu o strangere de inima, calcandu-mi pe orgoliul gastronomic, dar perfect motivata de foame, am pus degetul pe lasagna, spunand comanda cu jumatate de glas: o portie de lasagna si o limonada a casei (foarte buna, a propos!).
Am batut darabana cu degetele timp de 10 minute, am fumat incontinuu, gandindu-ma daca nu cumva stomacul meu va fi profund nemultumit de alegerea pe care am facut-o. Timpul s-a scurs repede,prea repede parca. Dupa 10 minute, chelnerul mi-a adus eterna craticioara de lut  (niciodata nu am stiut cum se numeste), pe care mi-a plasat-o, asa aburinda cum era, cat mai aproape de mine, sugerandu-mi delicat sa mai astept putin, ca e fierbinte. Pret de inca o tigara, i-am analizat continutul: parmezanul de deasupra arata absolut incredibil: usor rumenit si imprastiind un miros de zile mari.Din curiozitate, am infipt furculita in el, pentru a vedea ce este dedesubt. Imediat am simtit mirosul de carne tocata, bogat scaldata in sos, condimentata cu tot felul de ierburi. Gura imi lasa apa, asa ca nu am mai putut sa astept, cu riscul de a ma frige. Foile de lasagna, gatite al dente, carnea tocata frageda si "inmirodenita", iar stratul de parmesan destul de consistent. Impreuna, dadeau un gust destul de interesant, in grade diferite de consistenta
si duritate.
In concluzie, mi-a placut atat de tare, incat voi mai comanda si alta data cand mai ajung pe acolo sau in oricare alta parte.

Daca iesim la cafea, promiti sa (nu) ma asternutizezi?

Zilele trecute, Mors imi expunea propria lui teorie asupra relatiilor si interrelationarilor dintre barbati si femei, pe drumul catre casa, la ora 3 dimineata. Era foarte enervat de faptul ca femeile interpreteaza intotdeauna eronat o intrebare simplista de tipul: "Ai vrea sa bei o cafea cu mine?". Nu de alta, dar se gandesc intotdeauna la ce poate urma dupa banala cafea sau...ce forme poate imbraca acea cafea: de pat sau amoruri rapizi, evident. "Da` ce, dom-le, daca vreau sa fut, le zic asta din prima, nu le invit la o cafea, sa o taraganam!", inca il mai aud spunand. 

Pe de o parte, Mors are dreptate, pentru ca atat de tare s-au futut relatiile si increderea intre noi (eternii combatanti in batalia sexelor), incat oricat de sincer si binevoitor ai vrea sa fii, lumea tot interpreteaza si analizeaza. Nu mai poti zice o singura replica fara ca mintea umana, femeiasca (mai mult) sau barbateasca (mai putin) sa nasca polemici, filosofii de viata, sa trezeasca moralitati adormite sau sa dezvolte scenarii fantasmagorice pornind de la o singura invitatie. Personal insa, imi place inca sa cred ca unele cafele au ramas cafele si se beau in locuri de cafengit, nu de asternut. 

Pe de alta parte, trebuie sa iau apararea femeilor (oricat de barbat in atitudine as fi) si sa spun ca nu sunt de condamnat. Absolut deloc. Si asta pentru ca experientele nefericite isi spun cuvantul aici. Pici odata in plasa cafelei din asternut, pici a doua oara(mai mult sau mai putin constient), iar cel care te invita sincer la o cafea ulterior, risca sa fie exilat in haul cel mai negru al "violatorilor perversi" pe baza experientelor anterioare pe care tu le-ai avut. Si de daca saracul vroia, intr-adevar, doar o cafea, fara alte obligatii implicite?

Daca ar mai fi si o alta parte in afara de cele doua parti pe care le-am mentionat deja, si noua, femeilor ne place sa cadem in capcane si sa punem intrebari inutile. Asta ne face sa parem mai importante sau mai constiente (rahat!) in fata posibililor pretendenti: fie de intelect, fie de asternut. Guess what? Nu prea functioneaza!

Asta e doar un mic exemplu, nu vreau sa nasc filosofeli pe tema asta, pentru ca este un subiect mult prea ofertant pentru asta.

Stiu insa ca undeva acolo, exista o lume a celor care inca mai stiu sa faca asta nice and clean si sa spuna lucrurilor pe nume, fara a jigni. Asa ca lucrurile nu sunt total pierdute. Important e sa ii gasesti doar pe cei care fac parte din cercul asta si sunt suficient de deschisi pentru a accepta propunerile, fara a fi judgementalisti. 

Dar in fond, eu ma iau mereu prea in serios, asa ca nu ar trebui sa ascultati prea mult de mine. 

Fuga dupa himere

Un tanar programator cu fesul indesat pe ochi si carliontii iesiti neglijent pe afara se confesa prietenului sau in pantaloni galbeni scurti la coada de la Real, in timp ce asteptau sa plateasca cele doua beri si dozele de Cola pe care le aruncasera pe banda rulanta: "Eu am inteles acum care e treaba cu femeile... cu fetele, in general. Sunt exact ca un cod pe care il scrii bine sau nu. Dar iti zic eu, ca eu stiu sigur ca nu o voi gasi pe fata aia care sa ma tina in priza incontinuu si sa ma faca sa vreau mai mult, fara sa ma plictisesc".
M-am uitat la ei cu coada ochiului, ridicand usor o spranceana si incercand sa imi abtin un zambet larg. Cati dintre noi nu au ajuns la aceeasi concluzie, dupa un sir lung, obositor si obsesiv de incercari robotizate si cautari sistematice? Cred ca asta aa juns, de fapt, marea problema a secolului, dincolo de interesele geo-politice si reimpartirea lumii in zone de influenta. (Re)simtim singuratatea mai mult decat oricand si traim pe propria piele sentimentul de a fi singur intr-o mare amorfa de oameni.
Obositi si haituiti incontinuu de propriile obsesii, avem si marele neajuns de a ne ghida dupa niste fantasme generalizate si colective ale Feti Frumosilor si Ilenelor Cosanzene, incercand sa modelam tot ce vedem in jurul nostru dupa perfectiunile in care am invatat sa credem. Un mare kkt, daca ma intrebati pe mine, pentru ca exact de aici pornesc toate probleme, angoasele si concluziile ca cele ale tanarului carliontat si plin de cosuri. De fapt, toate porcariile astea ne aduc de cele mai multe ori in pragul disperarii- faptul ca nu gasim perfectiunea aia din carti in jurul nostru. Si cum dracului sa o gasim, daca uman vorbind, perfectiunea nu exista decat teoretic? Ne trezim alergand dupa naluci si cai verzi pe pereti, refuzand stupid sa vedem oamenii de langa noi asa cum sunt ei, nu cum am vrea noi sau, mai rau, colectivitatea, sa ii vada. Iar asta se aplica atat femeilor, cat si barbatilor. In cele mai multe dintre cazuri, duduile vad in orice barbat tiparul standard al gentilomului care le saruta din cap pana in picioare atunci cand se trezesc, iar barbatii, o femeie plina de pofte, care stie sa fie doamna in societate, care sa taca atunci cand e cazul. Ne ghidam atat de mult dupa asta, incat uitam ca oamenii nu sunt decat oameni, iar fiecare este diferit in felul lui si ar trebui luat dupa cum este el, nu dupa cum il luam noi in functie de ce ne lipseste noua, ca si indivizi.
Iar de aici, repet, apar problemele si concluziile de tipul celei cu care am inceput postarea-mi.
Framantarile astea ne vor obosi insa de fiecare data, pentru ca nu ne place sa invatam din greseli, ci ne place sa repetam experiente, in speranta ca ele ne vor duce catre un scop final- acela al gasirii jumatatii. Si daca ea nu exista?