Imi aduc aminte si acum de momentul in care l-am cunoscut: era o zi de noiembrie, friguroasa, in care eu ma chinuisem sa arat decent de rafinat pentru o prima discutie cu cel care urma sa faca parte din juriul concursului pe care il PR-izam. Un punct de intalnire in fata Guvernului (Unde altundeva?) si un drum catre o ceainarie simpatica, unde urma sa ne mancam si sa degustam toate vorble pe care fiecare le avea in dotare.
Era idolul adolescentei mele, cel pe care il analizam ori de cate ori aparea la televizor. Om, in esenta, justitiar incoruptibil in aparenta, care tragea cu dintii in a-si exercita corect si punctual meseria de jurnalist.
Odata vazut, nu-mi mai parea nimic amenintator la el. Totul era asa uman, incat daca as fi putut, cred ca m-as fi scarpinat la ochi, sa ma asigur ca m-am intalnit cu aceeasi persoana pe care eu o catalogasem deja ca fiind definitia duritatii.
Eram fata in fata cu el si nu imi venea sa cred relaxarea si detasarea pe care o aveam in timpul discutiei, in jurul unei masute mici, unde el deja isi varsase din stangacie... ceasca de ceai: glumele curgeau una dupa alta, replicile inspirate de asemenea, subiectele nu se epuizau niciodata, iar intrebarea "Cand naiba te muti in Bucuresti " fusese deja punct cheie in dialog. Eram exact doi oameni care vroiau sa se descopere unul pe altul si faceau uz de ceea ce aveau mai bun in dotare- comunicarea si umorul acid. Ma uitam cu coada ochiului prin ceainarie si vedeam privirile iscoditoare indreptate vertiginos asupra mea. Incepeam sa ma simt din ce in ce mai bine. Eram intr-o zi superba, dar friguroasa, cu un individ superb, dar cald, care mi-a incalzit si mie sufletul peste poate prin personalitatea lui.
Dupa ce am terminat intalnirea, el nu mai era idolul copilariei mele, devenise deja un amic vechi, pe care il regasisem la o ceasca de ceai, pe undeva pe langa Piata Victoriei.
Acum, la 3 ani dupa, am ramas prieteni in continuare, care se aud ocazional la telefon, dar care nu scapa niciodata momentul de a intepa ori de cate ori se poate, fie ca e vorba de job, fie ca e vorba de viata personala.
La el, intotdeauna este: "Papusa, mai ai de gand sa faci mult meseria asta de rahat, care te tine nedormita noptile?" La mine, replica vine la fel de prompt: "Prietene, imparti aceeasi meserie de rahat cu mine. In locul tau, nu as comenta prea mult. Iar papusa asta e bulevardier. Ultima oara te-am lasat ok. Nu stiu cine te-a stricat intre timp, nemernicule."
Daca ma intreba cineva acum 5 ani daca voi ajunge vreodata sa ii vorbesc asa idolului meu din copilarie, probabil ca as fi negat cu cea mai mare vehementa. Dar uite ca atunci cand trebuie sa se intample, lucrurile se intampla, iar cursul firesc iti demonstreaza altceva: ca mintea cu nitica sclipire anihileaza orice granite.
Era idolul adolescentei mele, cel pe care il analizam ori de cate ori aparea la televizor. Om, in esenta, justitiar incoruptibil in aparenta, care tragea cu dintii in a-si exercita corect si punctual meseria de jurnalist.
Odata vazut, nu-mi mai parea nimic amenintator la el. Totul era asa uman, incat daca as fi putut, cred ca m-as fi scarpinat la ochi, sa ma asigur ca m-am intalnit cu aceeasi persoana pe care eu o catalogasem deja ca fiind definitia duritatii.
Eram fata in fata cu el si nu imi venea sa cred relaxarea si detasarea pe care o aveam in timpul discutiei, in jurul unei masute mici, unde el deja isi varsase din stangacie... ceasca de ceai: glumele curgeau una dupa alta, replicile inspirate de asemenea, subiectele nu se epuizau niciodata, iar intrebarea "Cand naiba te muti in Bucuresti " fusese deja punct cheie in dialog. Eram exact doi oameni care vroiau sa se descopere unul pe altul si faceau uz de ceea ce aveau mai bun in dotare- comunicarea si umorul acid. Ma uitam cu coada ochiului prin ceainarie si vedeam privirile iscoditoare indreptate vertiginos asupra mea. Incepeam sa ma simt din ce in ce mai bine. Eram intr-o zi superba, dar friguroasa, cu un individ superb, dar cald, care mi-a incalzit si mie sufletul peste poate prin personalitatea lui.
Dupa ce am terminat intalnirea, el nu mai era idolul copilariei mele, devenise deja un amic vechi, pe care il regasisem la o ceasca de ceai, pe undeva pe langa Piata Victoriei.
Acum, la 3 ani dupa, am ramas prieteni in continuare, care se aud ocazional la telefon, dar care nu scapa niciodata momentul de a intepa ori de cate ori se poate, fie ca e vorba de job, fie ca e vorba de viata personala.
La el, intotdeauna este: "Papusa, mai ai de gand sa faci mult meseria asta de rahat, care te tine nedormita noptile?" La mine, replica vine la fel de prompt: "Prietene, imparti aceeasi meserie de rahat cu mine. In locul tau, nu as comenta prea mult. Iar papusa asta e bulevardier. Ultima oara te-am lasat ok. Nu stiu cine te-a stricat intre timp, nemernicule."
Daca ma intreba cineva acum 5 ani daca voi ajunge vreodata sa ii vorbesc asa idolului meu din copilarie, probabil ca as fi negat cu cea mai mare vehementa. Dar uite ca atunci cand trebuie sa se intample, lucrurile se intampla, iar cursul firesc iti demonstreaza altceva: ca mintea cu nitica sclipire anihileaza orice granite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?Tare, sa te auda toata lumea:
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.