Da, ma, mi-e frica!
Asa batoasa si cu gura mare cum sunt, mi-e frica. Si o recunosc. Mi-e frica de multe (si de multi-ha ha), in special de ceea ce ma ia prin suprindere si nu imi lasa loc sa controlez. (ce surpriza!)
Mi-e frica de a nu`l gasi pe ACEL cineva si de a-mi trai viata intr-o continua cautare. In aceeasi masura, mi-e frica sa-l si gasesc. Ce-o sa se intample cu mine daca il gasesc? Ce fac eu cu visele care devin realitate? Vreau sa fug.
Mi-e frica sa ma las iubita si sa iubesc ca asta ma face vulnerabila si ma dezgoleste in fata Fat-Frumosului calare pe un cal alb. Vreau sa fug. (ce stupizenie!)
Mi-e frica sa am copii, cu toate ca mi-i doresc mai mult decat orice pe lume (nu-i intrebati pe fostii mei prieteni asta, raspunsurile nu sunt deloc flatante pentru mine, din punctul asta de vedere). Fug galopand deja.
Mi-e frica de a nu fi suficient de buna in ceea ce fac. Aici intervine si controlul ala frumos, de nu ma lasa sa respir, ca l-am lasat sa creasca prea mult si prea repede deodata. Pe scurt, mi-e frica de a fi mediocra, cu toate ca nu e nimic rau in asta. Am fugit.
Mi-e frica sa zic ce nu trebuie, cui nu trebuie, pentru ca mereu cuvintele sunt interpretate. La fel si atitudinea mea debordant de prietenoasa. Drept pentru care, aleg sa nu vorbesc deloc. (alta stupizenie, Ramona!) Tac si fug tacand.
Mi-e frica de multe altele si le recunosc aici cu tarie. Invat sa le accept. Si e greu. Ca ceea ce iti faci cu mana ta, stiti voi cum se numeste.
Si daca va trece prin gand sa radeti de sinceritatea mea, radeti. Dar nu inainte de a va uita la voi si a va gandi care va sunt fricile si ce nu va lasa sa mergeti mai departe.
Stiti cum le recunoasteti? Va zic eu. E simplu: sunt strangerile alea de stomac, nodurile in gat si pulsul care se accelereaza odata cu o noua situatie. Astea va sunt fricile. Si de fiecare data, ele sunt create si construite cu atentie de noi. Da, de noi. Ca de aia ne lepadam asa greu de ele.
Asa batoasa si cu gura mare cum sunt, mi-e frica. Si o recunosc. Mi-e frica de multe (si de multi-ha ha), in special de ceea ce ma ia prin suprindere si nu imi lasa loc sa controlez. (ce surpriza!)
Mi-e frica de a nu`l gasi pe ACEL cineva si de a-mi trai viata intr-o continua cautare. In aceeasi masura, mi-e frica sa-l si gasesc. Ce-o sa se intample cu mine daca il gasesc? Ce fac eu cu visele care devin realitate? Vreau sa fug.
Mi-e frica sa ma las iubita si sa iubesc ca asta ma face vulnerabila si ma dezgoleste in fata Fat-Frumosului calare pe un cal alb. Vreau sa fug. (ce stupizenie!)
Mi-e frica sa am copii, cu toate ca mi-i doresc mai mult decat orice pe lume (nu-i intrebati pe fostii mei prieteni asta, raspunsurile nu sunt deloc flatante pentru mine, din punctul asta de vedere). Fug galopand deja.
Mi-e frica de a nu fi suficient de buna in ceea ce fac. Aici intervine si controlul ala frumos, de nu ma lasa sa respir, ca l-am lasat sa creasca prea mult si prea repede deodata. Pe scurt, mi-e frica de a fi mediocra, cu toate ca nu e nimic rau in asta. Am fugit.
Mi-e frica sa zic ce nu trebuie, cui nu trebuie, pentru ca mereu cuvintele sunt interpretate. La fel si atitudinea mea debordant de prietenoasa. Drept pentru care, aleg sa nu vorbesc deloc. (alta stupizenie, Ramona!) Tac si fug tacand.
Mi-e frica de multe altele si le recunosc aici cu tarie. Invat sa le accept. Si e greu. Ca ceea ce iti faci cu mana ta, stiti voi cum se numeste.
Si daca va trece prin gand sa radeti de sinceritatea mea, radeti. Dar nu inainte de a va uita la voi si a va gandi care va sunt fricile si ce nu va lasa sa mergeti mai departe.
Stiti cum le recunoasteti? Va zic eu. E simplu: sunt strangerile alea de stomac, nodurile in gat si pulsul care se accelereaza odata cu o noua situatie. Astea va sunt fricile. Si de fiecare data, ele sunt create si construite cu atentie de noi. Da, de noi. Ca de aia ne lepadam asa greu de ele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?Tare, sa te auda toata lumea:
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.