Imi plac oamenii. Mereu mi-au placut. Sa ii vad, sa ii simt, sa ii fac sa zambeasca, sa le observ gesturile si jocurile de seductie pe care le joaca cu atata dibacie, inca se pierd singuri in ele.
De la o perioada insa, sufar. Sufar impreuna cu ei. Pentru ca nu se mai regasesc, nu mai stiu sa se exprime si fug mancand pamantul, mai ceva ca o domnisoara la ananghie. Nimeni nu mai vrea sa simta, nimeni nu mai vrea sa rada, de parca Apocalipsa si-ar fi intins aripile negre deasupra tuturor, inecandu-i cu smogul ei greu, mirosind a putrefactie.
Fugim unii de altii, de parca niciodata nu ne-am fi cunoscut si am fi uitat ca pentru a supravietui, se impune sa comunici. Vad oamenii pe strada, in tramvai, la metrou, cum se retrag unii din fata altora, de parca ceilalti ar fi contaminati cu cea mai crunta boala.
Zambetele au fost inlocuite de rictusuri si indoituri de gura abia sesizabile, de parca am face celuilalt cel mai mare favor ca ne incretim buzele.
Nu mai vorbim. Si cand vorbi, o facem fad si impunator, ca si cand am avea mereu ceva de demonstrat celorlalti. Apasat, rece, aproape scuipat a ura.
Nu ne mai vedem la cafele. Nu mai iesim. Alegem sa ne imbatam acasa, pentru ca Y nu ne-a mai raspuns la mesaje pe Facebook- Tragedie!
Pangarim in fiecare moment, inchizandu-ne in propria noastra temnita, poleita cu foita de aur. Pentru ca ceilalti nu au timp sa asculte, sa rada, sa se bucure de naturaletea si frumusetea unei discutii detasate, fara miza finala.
Nu ne mai indragostim, pentru ca este complicat si doare. Nu iubim, pentru ca am fost candva raniti.
SPuneti-mi si mie, pentru ce mai traim?
Sufar cand vad ca totul se schimba si ca nimic nu mai straluceste in jurul meu. Totul este gri, ponosit si nimeni nu mai are timp. De nimic si de nimeni.
Sunt eu pesimista? Posibil. Posibil sa imi fie dor de acele momente in care a invita pe cineva la cafea si a purta o discutie nu era exagerat. Cand a iesi cu cel mai bun prieten nu era interpretat. Cand a rade zgomotos era doar o dovada de fericire, si nu de mitocanie. Cand iubirea si fericirea nu se masurau in bani, functie, relatii. Cand a vrea sa cunosti un om nu era catalogat drept impertinenta, ci era primit cu bratele deschise.
Cand totul era simplu, intr-un cuvant.
De la o perioada insa, sufar. Sufar impreuna cu ei. Pentru ca nu se mai regasesc, nu mai stiu sa se exprime si fug mancand pamantul, mai ceva ca o domnisoara la ananghie. Nimeni nu mai vrea sa simta, nimeni nu mai vrea sa rada, de parca Apocalipsa si-ar fi intins aripile negre deasupra tuturor, inecandu-i cu smogul ei greu, mirosind a putrefactie.
Fugim unii de altii, de parca niciodata nu ne-am fi cunoscut si am fi uitat ca pentru a supravietui, se impune sa comunici. Vad oamenii pe strada, in tramvai, la metrou, cum se retrag unii din fata altora, de parca ceilalti ar fi contaminati cu cea mai crunta boala.
Zambetele au fost inlocuite de rictusuri si indoituri de gura abia sesizabile, de parca am face celuilalt cel mai mare favor ca ne incretim buzele.
Nu mai vorbim. Si cand vorbi, o facem fad si impunator, ca si cand am avea mereu ceva de demonstrat celorlalti. Apasat, rece, aproape scuipat a ura.
Nu ne mai vedem la cafele. Nu mai iesim. Alegem sa ne imbatam acasa, pentru ca Y nu ne-a mai raspuns la mesaje pe Facebook- Tragedie!
Pangarim in fiecare moment, inchizandu-ne in propria noastra temnita, poleita cu foita de aur. Pentru ca ceilalti nu au timp sa asculte, sa rada, sa se bucure de naturaletea si frumusetea unei discutii detasate, fara miza finala.
Nu ne mai indragostim, pentru ca este complicat si doare. Nu iubim, pentru ca am fost candva raniti.
SPuneti-mi si mie, pentru ce mai traim?
Sufar cand vad ca totul se schimba si ca nimic nu mai straluceste in jurul meu. Totul este gri, ponosit si nimeni nu mai are timp. De nimic si de nimeni.
Sunt eu pesimista? Posibil. Posibil sa imi fie dor de acele momente in care a invita pe cineva la cafea si a purta o discutie nu era exagerat. Cand a iesi cu cel mai bun prieten nu era interpretat. Cand a rade zgomotos era doar o dovada de fericire, si nu de mitocanie. Cand iubirea si fericirea nu se masurau in bani, functie, relatii. Cand a vrea sa cunosti un om nu era catalogat drept impertinenta, ci era primit cu bratele deschise.
Cand totul era simplu, intr-un cuvant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?Tare, sa te auda toata lumea:
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.