Ma incearca ceva simtaminte de stabilizare emotionala, carora nu stiu cum sa le fac fata, la modul cel mai sincer. Nu la modul casnico-distructiv, ci la modul.... monobarbatal. Noroc ca timpul nu prea imi permite sa dezvolt obsesii pe tema asta, iar creierul a inceput sa ma lase din ce in ce mai des, parca la fel de mult ca si memoria.
Ma trezesc fantasmand si suspinand dupa situatiuni care par a nu avea vreodata vreun inceput, daramite finalitate: cine la lumini de lumanare, seri de patimi arzatoare, tinut de mana si priviri fugare patimase, dimineti cu mic dejun la pat, vacante singuratice in doi, discutii interminabile despre orice si nimic, strans in brate si pupaturi cu foc pe frunte. Parca as fi o adolescenta bucalata, pentru care nu mai conteaza nimic altceva decat momentul ala in care EL vine si ii declara dragostea netarmuita, pe mal de mare(asta e tarmuita.), clipind des din gene. Acum ca le-am scris, imi dau seama cat de infantil suna pentru mine si moralismul meu perfectionist, dar mi le doresc, chiar si cu riscul de a ma plictisi prea repede de ele.
Ce-i drept, ar fi si cazul, dupa atatea incercari fugitive, soldate in principal cu suspine...de alta natura...si remarci de tipul: "Nu a fost sa fie, nu era el cel potrivit".
Pe de alta parte, pentru a le primi, trebuie sa si daruiesc, la randu-mi, stabilitati similare, potrivit legii cererii si ofertei. Iar eu stau foarte prost la capitolul asta. Mult prea prost pentru a ma mobiliza si a-mi oferi disponibilitatea pe lunga durata.
Concluzionez insa spunand ca nu prea inteleg nimic din mine. Sper ca macar altii sa fie de alta... senzatie.
Ma trezesc fantasmand si suspinand dupa situatiuni care par a nu avea vreodata vreun inceput, daramite finalitate: cine la lumini de lumanare, seri de patimi arzatoare, tinut de mana si priviri fugare patimase, dimineti cu mic dejun la pat, vacante singuratice in doi, discutii interminabile despre orice si nimic, strans in brate si pupaturi cu foc pe frunte. Parca as fi o adolescenta bucalata, pentru care nu mai conteaza nimic altceva decat momentul ala in care EL vine si ii declara dragostea netarmuita, pe mal de mare(asta e tarmuita.), clipind des din gene. Acum ca le-am scris, imi dau seama cat de infantil suna pentru mine si moralismul meu perfectionist, dar mi le doresc, chiar si cu riscul de a ma plictisi prea repede de ele.
Ce-i drept, ar fi si cazul, dupa atatea incercari fugitive, soldate in principal cu suspine...de alta natura...si remarci de tipul: "Nu a fost sa fie, nu era el cel potrivit".
Pe de alta parte, pentru a le primi, trebuie sa si daruiesc, la randu-mi, stabilitati similare, potrivit legii cererii si ofertei. Iar eu stau foarte prost la capitolul asta. Mult prea prost pentru a ma mobiliza si a-mi oferi disponibilitatea pe lunga durata.
Concluzionez insa spunand ca nu prea inteleg nimic din mine. Sper ca macar altii sa fie de alta... senzatie.
