Da, sufar cand dau aproape tot si nu primesc nimic inapoi, nici macar un zambet. Lucru care ma face sa imi pun intrebari legate de utilitatea ajutorului meu, in primul rand.
Sufar cand prea putini ma intreaba daca sunt ok, iar prea multi ma incarca prin confesiunile lor detaliate.
Sufar cand vad un copil abandonat, un om care nu are ce sa manance, un caine schingiuit si o rautate gratuita, pe care se pare ca nu o mai putem scoate din noi nici cu forcepsul.
Sufar cand lumea judeca si pune etichete, pentru ca inca nu m-am obisnuit cu metehnele ei. Si nici daca o ignor nu e bine.
Sufar cand un prieten sufera, sufar cand mama si tata sufera, sufer cand orice suflet de langa mine are nevoie de ajutor si eu nu pot sa i-l dau.
Sufar cand nu pot sa las lacrimile sa imi curga pe obraz, pentru ca mintea mea continua sa imi spuna ca asta e semn de sensibilitate. Iar asta e rau.
Sufar cand nu mai gasesc iubirea, pe care o caut orbeste. Nici sufletul, pe care cred ca l-am vandut unui vanzator de vise ambulant.
Sufar ca nu imi mai recunosc fata, cand ma uit in oglinda, nici viata, cand ma opresc sa inteleg.
Dar pana la urma, toti avem nevoie de suferintele astea, nu? Ar trebui sa ne faca mai buni si mai frumosi. Uneori stau si ma intreb daca devenirea merita tot chinul asta neintrerupt.
Sufar cand prea putini ma intreaba daca sunt ok, iar prea multi ma incarca prin confesiunile lor detaliate.
Sufar cand vad un copil abandonat, un om care nu are ce sa manance, un caine schingiuit si o rautate gratuita, pe care se pare ca nu o mai putem scoate din noi nici cu forcepsul.
Sufar cand lumea judeca si pune etichete, pentru ca inca nu m-am obisnuit cu metehnele ei. Si nici daca o ignor nu e bine.
Sufar cand un prieten sufera, sufar cand mama si tata sufera, sufer cand orice suflet de langa mine are nevoie de ajutor si eu nu pot sa i-l dau.
Sufar cand nu pot sa las lacrimile sa imi curga pe obraz, pentru ca mintea mea continua sa imi spuna ca asta e semn de sensibilitate. Iar asta e rau.
Sufar cand nu mai gasesc iubirea, pe care o caut orbeste. Nici sufletul, pe care cred ca l-am vandut unui vanzator de vise ambulant.
Sufar ca nu imi mai recunosc fata, cand ma uit in oglinda, nici viata, cand ma opresc sa inteleg.
Dar pana la urma, toti avem nevoie de suferintele astea, nu? Ar trebui sa ne faca mai buni si mai frumosi. Uneori stau si ma intreb daca devenirea merita tot chinul asta neintrerupt.
