De ce nu imi plac mie materialele care iti zic ce sa faci

Voi milita, de acum inainte, impotriva materialelor care indoctrineaza. Nu ma refer la cele politice, nicidecum la cele sociale, doamne fereste la cele economice. Sa fie la ei acolo!
Ma refer la cele "care iti zic ce sa faci" sau care incearca sa te caracterizeze folosind niste tipare. Cele care iti zic cu ce barbati/femei sa iesi, cine te iubeste, ce fel de iubita esti, ce sa faci in x situatie, cum sa rezolvi y problema cu iubitul tau si alte ipocrizii similare. Nu as avea nimic cu ele, daca nu ti-ar dicta, practic, ce sa faci si de cine sa te feresti. De parca tu nu ai fi un om cu picioarele pe pamant, matur, sa poti alege singur.

***
Acum 5 minute am inchis link`ul cu un asemenea material , care in faza initiala m-a facut sa zambesc.Titlul materialului: Tipuri de barbati care nu te vor iubi niciodata. 
 Dupa, mi-am dat seama ca nu e nimic de zambit in el. Pentru ca, practic, sunt descrise 4 tipologii de barbati de care ar trebui sa te feresti, pentru ca ei nu te iubesc. si nu te vor iubi. Niciodata!
Nu va ganditi ca a fost vreun material scris de nu stiu ce psiholog, pe baza unui studiu sau a unei cercetari. In cel mai bun caz, e experienta de viata a autorului, in cel mai rau, copy-paste din mai multe materiale similare, aduse laolalta intr-un  material care decide pentru tine. Si care iti spune de cine sa te feresti. Si care catalogheaza.
 Mila mi-e de barbatii care se regasesc acolo sau femeile care isi regasesc barbatii in descriere si se duc sa rupa relatii, pentru ca le-a spus o doamna de la o revista glossy ca ei nu pot iubi. Ei barbatii, pe ele, femeile.
Si va mai zic de ce nu imi plac materialele de genul asta. Pentru ca paseaza jocul intr-un teren general si anost, in care toata lumea e la fel si actioneaza dupa sabloane. Basca(cu "sh"), genul asta de materiale muta intotdeauna accentul/interesul de la tine, ca persoana, de la problemele tale, catre celalalt. Facandu-l pe celalalt vinovat de propriile tale neputinte si alegeri.
Da, un barbat nu te va iubi daca tu nu te lasi iubita (o stiu de la invatatii grizonati, nu de la mine). Da, va fi oscilant, daca si tu esti oscilanta in relatia cu el. Pentru ca asta inseamna relationarea: oglindirea celuilalt in tine. A da si a primi serve. Cam asta e jocul.

***
Si pentru ca m-am umflat, o sa le demontez duduilor materialul .

1. Barbatii care te cauta o data la cateva luni
Duduie, imi pare rau sa iti spun. Decizia a fost a ta. Atunci cand ai acceptat sau ai impus regulile jocului. Este o chestie care se impune a fi asumata de la bun inceput. Nu e vina lui, e vina ta ca ai acceptat jocul si ai sperat mai mult.

2. Barbatul care nu-ti suporta prietenii
Asta pare a fi extrasa dintr-o revista pentru adolescenti. De unde si pana unde prietenii cuiva sunt etalon pentru iubirea altcuiva? Adica, daca eu te iubesc pe tine, trebuie sa ii iubesc pe toti cei de langa tine? toti cei 100.000? 1.000.000? E vorba de a rezona. Cand nu rezonezi cu cineva, e foarte greu sa il digeri din prima. Nu-mi spuneti ca nu vi s-a intamplat sa nu suportati persoane la prima vedere. Sau la a doua. Pana ajungi sa le accepti, dureaza. dar sub nicio forma nu este un etalon pentru dragostea cuiva.

3. Barbatul care te face sa spui "da"
Acum, eu nu prea inteleg sensul punctului astuia. Adica, barbatul care te obliga sa zici "da" cand tu vrei sa zici "nu". Asta e din nou, tipologie. "Victima" versus "dominator". Este o forma de relationare care functioneaza pentru multi, chiar si cand iubirea e implicata. Pentru ca fiecare isi asuma un rol la inceputul relatiei (mare prostie, am facut si eu asta). De fapt, este tot o chestie de alegere. Alegi sa te tradezi pe tine si sa fii manipulat...sau alegi sa pleci. Simplu. Chiar foarte simplu. (de zis. de pus in practica, stiu.greu.)

4. Barbatul care se schimba cu prietenii lui- asta nu e nici macar romana, fie vorba intre noi. Se schimba in vestiar sau...?
 Ei, cum ar fi ca un barbat sa se poarte cu tine exact asa cum se poarta cu prietenii lui? sa iti dea branci, sa iti zica "ba, p**a! " si sa rada prosteste ca l-a vazut pe X-ulescu beat mort , facand nu stiu ce. Ar fi dubios, nu-i asa?
Din pacate, noi, ca oameni, avem acest prost obicei, de a ne schimba starea si atitudinea in functie de interlocutor. Sau de gasca. Si astfel, cream impresii gresite de la bun inceput. Asta pentru ca vrem sa atragem atentia asupra noastra si asupra a ceea ce facem. Excat ca si cei mici.
All in all, din nou nu vad ce treaba are iubirea cu barbatii care se poarta altfel, in contexte diferite. De parca femeile nu ar face asta?
Nu inteleg de ce barbatii astia nu pot sa (te) iubeasca . Doar pentru ca sunt ca oricare dintre noi? E aberant.

Repet, marea problema este ca o graaaamada de domnite, citind genul asta de materiale, pot da cu piciorul unor oameni frumosi, misto si interesanti, doar pentru ca un material aberant le-a zis asta.

This is not nais. Not even cool. It`s yucky.
Sa nu mai faceti asa ceva! Incredeti`va in intuitie si in ceea ce va spune ea.
O stiu tot de la astia mai mari,grizonatii.

De ce este minunat sa lucrezi cu cei mici?

Am inceput sa lucrez cu cei mici de acum 3 sau 4 ani. Cumva indirect, pentru ca "Schimb de Mame" nu era tocmai un climat propice pentru a dezvolta relatii cu prichindeii. Dupa care, am trecut la "M-a facut Mama Artist", unde lucrul cu adolescentii mi-a aratat cumva ca asta imi place sa fac: sa cunosc oameni, sa le cunosc povestile si sa leg noi relatii.

Dar odata cu "Next Star", am inceput sa imi dau seama ca , de fapt, imi place la nebunie sa lucrez cu prichindeii. Poate mi se trage si de la mama, care fiind invatatoare, m-a invatat de mica niste trucuri pe care le pot aplica atunci cand lucrezi cu cei mici. Psihologice, in principal. Dar care nu tin de manipulare, sa fim intelesi!

De aproape un an si jumatate sunt in acest carousel numit Next Star, unde copiii sunt vedetele principale. Pentru ca Next Star e un show cu si despre copii: cantaciosi, dansaciosi si teatricosi. Multi de "osi" in emisiunea asta. Si care iti lumineaza zilele si orele de fiecare data cand vorbesti cu ei. 

Haideti sa va zic de ce este atat de minunat sa lucrezi cu cei mici!

Copiii sunt cei mai buni invatatori, si asta ar fi una dintre primele lectii pe care ti le arata, atata vreme cat esti deschis sa le afli. Pentru ca nu eticheteaza, sunt sinceri si iti arata ca viata este un album din care tu iti alegi ce e mai bine pentru tine. Sunt cu atat mai simpatici si impresionanti cu cat ii auzi la 5-6 ani cum filosofeaza asupra vietii si spun lucruri mature, auzite din parinti sau bunici. Dupa care chicotesc. Si rad. Si te imbratiseaza. Spunand ca ei nu stiu ce inseamna asta, de fapt, dar le place sa o zica. 

Apoi, cunosti povestile unor copii luptatori, care la 10 ani trec prin momente crunte:fie ca au cancer, fie ca au posibilitati financiare reduse, fie ca au alte boli incurabile sau dizabilitati. In momentul ala, atunci cand ii asculti, multumesti Cerului ca ti i-a scos in cale. Pentru ca altfel nu ai fi invatat sau aflat cata putere zace in sufletul unui copil. Si cata maturitate, alaturi de inocenta specifica varstei. Credeti ca ar trebui sa facem si noi asa? Nu va grabiti sa raspundeti, era o intrebare retorica. 

Dupa care, le vezi talentul. Si cat de pasionati si motivati sunt sa isi duca talentul mai departe. Si cum si-l cultiva.Si cat de mult muncesc pentru asta. Cred ca numai sezonul acesta de Next Star am cunoscut copii care muncesc 4-5 ore pe zi pentru pasiunea lor: fie ca este muzica, fie ca este gimnastica, fie ca este dans. 5 ore! Pe zi! Copii care vin acasa obositi de la antrenamente, isi fac temele si au numai 10 pe linie. Pentru ca stiu ca scoala e importanta.

Plus ca sunt foarte lipiciosi. Si frumosi. Alearga dupa tine, te iau in brate si te pupa..si te strang de aproape de sufoca ...cu dragostea lor minunata. Iar cand iti daruiesc particele din munca lor sau te "cadoueaza" - cum mi-a spus o fetita odata, te fac sa iti dai seama ce frumos este sa daruiesti. Fara a astepta nimic la schimb.
Si cel mi interesant e cand parintii te intreaba: "Dar ai copii?" Si te uiti la ei zambind si le spui: "Nu inca."Iar intrebarea vine prompt: "Pai si de unde...? Cum...? Adica... cum de stii ce sa le zici si ince fel? " Cred ca e nativ, va spun acum. Sau poate ca m-am antrenat suficient de mult in toti anii astia, incat sa ajung sa ii cunosc. Dar cum zic eu: "pana il fac pe al meu, ma joc cu copiii altora, sa ma obisnuiesc". 

Asa ca, va intreb eu, cum sa nu vrei sa lucrezi cu cei mici? Va multumesc, dragi copii si va sunt recunoscatoare pentru asta!

Va iubesc. 

Ce-am cautat pana acum la un barbat?

Am ajuns la 30 de ani, ca sa imi pun o intrebare asa stupida ca asta. De fapt, este atat de stupida, incat oricine trecut de 30 ajunge sa si-o puna (pe ea, pe intrebare) mai des de 12 ori pe an.
Ceea ce ma face sa ma intreb daca este, pana la urma, asa stupida.

Nu, Nu este!

Pentru ca ne schimbam, sau mai bine zis, odata cu trecerea experientelor, ne maturizam. Si reconfiguram mereu ceea ce vrem sa avem langa noi, in functie de nevoile momentului...Nestiind, ca de fapt, aceste nevoi sunt propriile noastre frici si probleme lasate nerezolvate, pe care credem ca o relatie le poate rezolva. Cu atat mai mult, cel langa care alegem sa fim. (dar asta e o alta discutie, mult mai complicata).
Dar sa revenim.
 Pana acum, m-am topit dupa barbatii frumosi, aia dupa care toate femeile intorc capul pe strada. Aia inalti, bine imbracati si ferchezuiti, care stiu sa zambeasca frumos si sa se poarte galant cu o femeie. Da, recunosc, barbati trofeu se numesc, oricat de urat ar suna asta. Mi-am dat seama dupa o balaceala de lunga durata prin apele frumosului, ca de fapt, orgoliul era singurul care avea de castigat din toata treaba asta. Ca el jubila cand eram langa el . Si zambea machiavelic cand doamnele se uitau lung dupa nobletea masculului...asta, barbatului. Asa ca am reununtat, cand am realizat ca ma simteam goala pe dinauntru.
Dupa care, barbatii puternici au fost cei care m-au facut sa cad in cap. Si in limba. Aia de stiau sa dea cu pumnul in masa si reprezentau intotdeauna un fel de guru autoinstalat al grupului din care faceau parte. Aia realizati profesional, care puteau oferi o siguranta (??!? wot). Tot frumosi erau si astia, ca altfel nu putea inghiti ego-ul meu. Mi-am dat seama ca puterea lor nu ma incanta si alina cu nimic, cand eu voiam sa fiu tinuta in brate.
Dupa care, a venit randul barbatilor sensibili si romantici. Cei de poveste, care veneau cu flori, cadouri si ma sorbeau din priviri. Pe mine. Bestia de mine, care nu intelegea nimic din naturaletea  gesturilor lor. Nu am reusit sa ma las sa diger atat de multa dulceata, pentru ca ego-ul mi-a dat din nou peste nas: Hai, fata, nu vezi ca astia te transforma in ce nu esti? L-am ascultat pe nemernic si am renuntat, spunandu-mi ca nu se aliniasera planetele corespunzator, clar!

Acum insa, dupa atatea experiente, imi doresc ca un barbat sa fie EL. Sa aiba curajul sa fie El. Cu bune si rele, la bine si la rau, stiti voi. Pentru ca e nevoie de curaj sa faci asta si sa arati celuilalt cum esti tu, fara a-ti pune masti pe fata. Si sa invatam impreuna. Orice.
 Nu il mai doresc in prototipuri, nu ii mai visez culoarea parului, nici ochii, macar. Si stiti de ce? Pentru ca prototipurile si asteptarile omoara. Iar daca nu omoara, golesc. Iar daca nu golesc, chinuie. Ati inteles voi, oricum ati da-o, nu prea e bine.

Asa ca , sa vina EL!  :)


PS: Dar...da Doamne sa aiba barba si sa ii stea bine in niste pantaloni lalai de trening, sa aiba si vreo 2-3 tatuaje, un zambet ucigator de sincer, degete lungi si...CE TI-AM ZIS EU? SA TACI, EGO-ule!!  ;)