Am un gust amar in gura ori de cate ori ma gandesc la fericire. Nu pentru ca nu o am, ci pentru ca mereu caut sa o aduc la cote extreme, intr-un orgasm prelungit al mintii. Uit de fiecare data ca nu se poate sa fac asta, pentru ca vin echilibrul si legile compensatiei care iti plesnesc una peste fata si te fac sa intelegi ca nu esti decat un simplu om, supus unor legi mai mult sau mai putin divine. Drept pentru care, nu ai voie sa fii fericit incontinuu. Decat daca nu iti constientizezi conditia.
In stupiditatea mea, imi dau seama si unde gresesc si de ce gresesc, dar intr-o incapatanare crunta, refuz sa fac ceva pentru a ma alinia planetelor si standardelor dupa care se ghideaza majoritatea. Asa ca fericirea mea, pe langa faptul ca este efemera, mai are o buba: e supusa neutralizarii si anihilarii prin arme letale: ratiune, analize, radicali, comparatii si frustrari pe care mi le creez singura, doar pentru a-mi demonstra mie ca nu se poate ca fericirea asta sa isi pastreze valente constante. Teama de succes au numit-o unii, eu o numesc doar masochism curat, manifestat in cel mai radical mod cu putinta. Si masochismul asta nu da pace creierului meu. Functioneaza ca alarma atat de bine, incat probabil ca as putea sa il folosesc si ca alarma de dimineata, nu numai pentru depistarea intentiilor de fericire. Cum intra ideea de fericire in ecuatie, tzop! si marlanul de masochism care activeaza creierasul si ii susoteste incontinuu ca fericirea nu s-a inventat pentru oameni, cel putin nu pentru unii atat de constienti.
E atat de obositor si frustrant sa te bati cu ratiunea din tine, incat de cele mai multe ori, o dai in pizda ma-sii de treaba si comiti prima greseala: te lasi prada ei, uitand ca de fapt...surpriza!... mai ai si niste sentimente/emotii care colcaie prin tine si pe care poate ca ar trebui sa le asculti inaintea masochistei(din nou) ratiuni.
Nu de alta, dar de cele mai multe ori, prostiile astea numite emotii te ajuta mai mult decat masochista ratiune.
In stupiditatea mea, imi dau seama si unde gresesc si de ce gresesc, dar intr-o incapatanare crunta, refuz sa fac ceva pentru a ma alinia planetelor si standardelor dupa care se ghideaza majoritatea. Asa ca fericirea mea, pe langa faptul ca este efemera, mai are o buba: e supusa neutralizarii si anihilarii prin arme letale: ratiune, analize, radicali, comparatii si frustrari pe care mi le creez singura, doar pentru a-mi demonstra mie ca nu se poate ca fericirea asta sa isi pastreze valente constante. Teama de succes au numit-o unii, eu o numesc doar masochism curat, manifestat in cel mai radical mod cu putinta. Si masochismul asta nu da pace creierului meu. Functioneaza ca alarma atat de bine, incat probabil ca as putea sa il folosesc si ca alarma de dimineata, nu numai pentru depistarea intentiilor de fericire. Cum intra ideea de fericire in ecuatie, tzop! si marlanul de masochism care activeaza creierasul si ii susoteste incontinuu ca fericirea nu s-a inventat pentru oameni, cel putin nu pentru unii atat de constienti.
E atat de obositor si frustrant sa te bati cu ratiunea din tine, incat de cele mai multe ori, o dai in pizda ma-sii de treaba si comiti prima greseala: te lasi prada ei, uitand ca de fapt...surpriza!... mai ai si niste sentimente/emotii care colcaie prin tine si pe care poate ca ar trebui sa le asculti inaintea masochistei(din nou) ratiuni.
Nu de alta, dar de cele mai multe ori, prostiile astea numite emotii te ajuta mai mult decat masochista ratiune.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Comentezi?Tare, sa te auda toata lumea:
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.