Barbatii cu sexul, femeile cu sufletul

Sexul si sufletul nu au nimic in comun. Nu au avut nimic in comun niciodata, cu atat mai putin acum, cand ne chinuim cu totii sa raspundem unor intrebari simple, dar cu raspuns complicat precum: "De ce nu vrea sa faca sex cu mine?", "De ce vrea sa o tin in brate dupa?" si "De ce nu imi mai raspunde la telefon dupa ce s-a culcat cu mine?" E diferenta clasica intre barbati si femei, care probabil ca nu va ajunge sa fie inteleasa niciodata de nici una din partile direct implicate. Unde partile pot fi si organe anatomice, bineinteles.
In realitate insa, lucrurile stau chiar foarte simplu, daca este sa le raportezi la instinctele primare si la interactiune chimica. Sa o luam pe rand, pentru a elucida misterul.
Barbatii s-au nascut vanatori. Cu toate ca au trecut milioane de ani de la iesirea lor din pestera, ei inca mai sufera de instinctul primar animalic, care ii determina sa vrea sa isi lase genele peste tot (n-am zis-o eu, a zis-o Allan Pease). Asa ca in momentul in care ei isi vizualizeaza posibila prada, se arunca asupra ei, fara prea mari mustrari de constiinta. Atata vreme cat prada le poate asigura sau satisface nevoile si le poate duce gena mai departe. Nici nu e nevoie de mult, ce-i drept. Trebuie doar ca prada sa arate sanatos si sa aiba curburi voluminoase, astfel incat sa ii poata purta eventualii copii. Orice corespunde acestor tipare vizuale, este taman bun de insamantat. De aceea, ochii barbatilor se vor arunca mereu (singuri sau insotiti de alte zone) asupra sanilor, fundurilor...si asa mai departe. Ar fi de preferat ca scenele de gelozie sa nu intervina in astfel de momente deosebit de... stimulante pentru barbati. De aici si cheful constant de sex, plictisul subit odata cu incheierea misiunii de insamantare si lipsa de sentiment sau implicare in relatiile cu femela.
Si ca tot veni vorba de ea, la femeie lucrurile stau in mod evident altfel. Nu ca nu am sti asta deja. Femeia, tot animalic vorbind, a avut inca de la bun inceput rolul de a purta de grija puilor ei. Asta face si acum, de unde si detasarea fata de tot ceea ce inseamna hormoni ai fericirii rezultati din sex. Pe femeie nu o intereseaza sexul, ci siguranta si resursele. (in timp ce pe barbat il intereseaza serviciile pe care femeia i le poate oferi in schimbul resurselor lui). Resurse pentru a-si creste eventualii pui, pentru a avea grija de ea si de casa. Este o chestie mai mult generica, care nu tine deloc de educatie. Resursele barbatului si accesul la ele reprezinta marea obsesie a femeii. De aceea, sociologic vorbind, femeile vor fi atrase mereu de barbatii puternici si realizati, pentru ca ei le pot asigura resursele necesare supravietuirii in jungla (fie ea urbana, fie de alta natura). Sexul devine secundar, pentru ca fericirea si relaxarea femeilor vine din siguranta resurselor, nu din alte cauze ce tin de sex: rolul barbatului este sa aduca resurse, al ei sa aiba grija de pui. Nevoia ei de atasament de aici vine. Asta si in plus, faptul ca in coprul feminin oxitocina (hormonul dezmierdarii) este mult mai pregnant decat in corpul unui barbat.  Asa ca o femeie isi va dori intotdeauna sa fie ascultata, tinuta in brate, rasfatata, pentru ca dopamina si oxitocina ei de aici vin, nu din actiunea de insamantare.
Problematic este insa faptul ca lucrurile astea atat de simple sunt ignorate de cei mai multi. O simpla privire asupra cercetarilor sociologice si al manualelor documentate de dezvoltare personala probabil ca ar raspunde multor intrebari si al anihila o mare parte dintre probleme.
 Oricat de comerciala ar parea, recomandarea mea este Allan Pease- "De ce barbatii au nevoie de sex, iar femeile de dragoste". Este una dintre cele mai bine documentate manuale de cunoastere intersexuala, care trateaza toate diferentele barbati-femei din perspectiva sociologica si medicala (substante preponderente, zone neuronale active, tipare primordiale active, bagaj genetic mostenit, etc.). Daca aveti multe intrebari, o sa va raspunda la toate.
A, si by the way, cand sunteti indragostiti, zonele creierului activate de substante precum dopamina sunt exact aceleasi ca cele ale unui dependent de cocaina sau ale unui nebun delegat :)

Cu atacu` de cord in mana ... de ziua ei

Ieri aproape ca i-am produs Marinei un atac de cord. Nu singura, in mod cat se poate de evident. A fost ziua ei, si ca orice prieteni care se respecta, am pus la cale o mica... inscenare. Asa cum ne mai place noua sa ne facem din cand in cand unul altuia, pentru a-i face pe cei din jurul nostru sa realizeze cat de iubiti sunt in micul nostru cerc de amalgamati.
 Asa ca Andreea i-a dat un telefon si i-a spus ca o asteapta urgent la ea acasa, pentru ca trebuie sa vorbeasca neaparat. Racita cobza si dupa o zi intreaga de stat pe platourile lung metrajelor, Marina noastra nu a avut cum sa refuze oferta(cu toate ca a avut, intr-adevar, intentia de a renunta la un moment dat). Inarmata cu prietenul ei si cu un alt cuplu care trebuia sa vina pe la ea pentru a-i ura cele bune, Marina s-a prezentat(cu intarziere de o ora, ce-i drept) la poarta Andreei, nebanuind ce o asteapta.
Intre timp, noi astialalti ne-am mobilizat cu tort si un cadou tip apometru (ceas), pandind in balcon sosirea sarbatoritei. Cum i-am zarit zulufii, ne-am pitulat cu totii in balcon, insotiti de tort si fortandu-ne din rasputeri sa nu scoatem un sunet pana la momentul oportun.
 Intrand pe usa, Marina noastra, gripata, cu ochii umflat si cu vocea in pioneze, a incercat sa balmajeasca niste cuvinte, cum ca ar fi deprimata ca mai imbatraneste un an si ca nu-si doreste nimic mai mult decat sa mearga acasa si sa se culce. Andreea s-a uitat complice la ea, discutand cu Sorin despre...banalitati de peste zi.
Odata ce Marinoaie s-a introdus in bucatarie si s-a intors cu spatele catre balcon, armata de amalgamati (adicatelea, noi), am iesit cu tortul pash-pash, inaintand gregar catre bucatarie. Cu tot cu lumanarile aprinse infipte in el. In tort, bineinteles.
Dans sa vorbeasca cu Andreea, Marina a avut o tresarire...dupa care un urlet, dupa care un ras isteric, dar rusinat, vazandu-me pe toti, acolo, impreuna cu ea. Nu i-am lasat timp sa isi revina, pentru ca imediat am inceput sa cantam, fiecare in legea noastra, un "La multi ani!" cum putini au mai auzit pana atunci.
Emotionata pana la cer si inapoi, Marina noastra s-a dezarmat, si-a inmuiat glasul a plans si ne-a facut nebuni, amintindu-ne sa nu mai facem vreodata "suprize" din astea cand ea este nemachiata si racita cobza.
Credeti ca a contat? Noi ne-am bucurat ca niste copii mari ca am reusit sa ii inseninam putin ziua. Asta si faptul ca Marina nu a facut vreun infarct prin casa Andreei.

Eu nu (mai) vorbesc despre mine

Am incetat sa mai vorbesc despre mine in momentul in care discursurile altora au inceput sa ma surzeasca sau, mai bine zis, sa imi puna mana strengareste pe gura. Apoi am cedat insistentelor de voci si am inceput sa ii ascult doar pe ei, pe ceilalti. A fost un exercitiu psihologic care parea atat de interesant la inceput, incat m-am lasat pierduta in el. Nu l-as numi (inca) altruism, ci doar exercitiu psihologic. Treptat, am inceput sa ma pierd in propriul experiment, demonstrandu-mi ca fac asta din pur altruism. Chiar imi placea rolul de psiholog pe care mi-l asumasem de la sine putere, sperand si crezand ca pot rezolva problemele altora printr-un dat din cap, printr-un zambet empatic sau chiar printr-un "mhm" plin de inteles.
Dupa care, mi-am dat seama ca prin fiecare cuvant pe care il auzeam de la altii, legat de propriile persoane, eu vorbeam despre mine din ce in ce mai putin. Iar asta s-a transformat, tot treptat, in uitare si mod de viata.
Asa ca nu va mai intrebati de acum inainte de ce nu vorbesc mult despre mine. Imi place ca unele lucruri sa ramana inca sub umbra misterului, pentru ca asta imi lasa mai mult loc analizei celorlalti. Plus ca mi-e prea frica de ceea ce pot gasi la mine in ograda, asa ca nu vreau sa sondez prea mult. Lasati-ma sa ma cred inca o altruista. 

Sa plang, sa nu plang?

Ieri am avut un moment de slabiciune si multe noduri inghitite... pe drumul catre casa. Primul impuls a fost sa plang si sa le las pe toate sa curga: probleme, griji, mai mult sau mai putin inchipuite. Dar incapatanarea nu s-a lasat  moale nici acum, soptindu-mi urlat in ureche: "Ce mama dracului te apuca acum? Doar nu oi vrea sa dai apa la soareci in vazul tuturor". Pentru a mia oara, am ascultat incapatanarea orbeste, ferm convinsa ca o portie de plans imi va stirbi cumva din... verticalitatea emotionala.
Asa ca am inghitit la noduri pana mi s-a saturat gatul de atata tensiune si a trebuit sa expir totul fortat, pentru a nu face implozie. Nici mediul nu ma ajuta foarte tare, de parca totul complota pentru eliberarea tensiunii mele: melodii sensibiloase, acorduri tenebroase, voci tremurande si pline de sentiment. Daca as fi avut cum sa inchid frecventa de Magic FM din titicar, probabil ca as fi facut-o fara sa clipesc, doar sa nu dau frau liber cumva emotiilor.
In tremuratul meu, am inceput sa dau telefoane, asa cum fac de obicei atunci cand ma lovesc starile de melancolie. Imi place sa aud voci cunoscute, pe care nu le-am mai auzit demult, pentru ca pe undeva asta imi flateaza orgoliul. Asta si faptul ca imi tine mintea ocupata, mutand atentia de pe o problema pe o non-problema.
Asa ca am cautat in agenda si am apasat butonul verde cand am dat peste numele unui prieten pe care nu-l mai auzisem demult, pentru a-mi confirma mie faptul ca inca mai suntem prieteni. Nebunie de femeie nebunie, as recunoaste eu cu voce ferma. Dar a fost de folos, pentru ca nodurile mi-au disparut instant, dupa primele cuvinte schimbate. Si uite asa o discutie normala si banala s-a transformat in cel mai bun remediu pentru starea  melancolioasa.
Cred ca toata treaba asta  se  poate numi terapie prin prieteni si daca nu exista conceptul asta, cineva ar trebui sa il inventeze, sigur. Nu de alta, dar prietenii sunt cei mai la indemana psihologi pe care ii poate avea cineva. Si nu iti iau nici mult pe sedinta. Se multumesc cu un suc :)
PS: Acum sa nu care cumva sa sariti toti cu telefoanele, ca nu functioneaza asa !!